Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul Internaţional de Jazz Gărâna, 2012

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Tord Gustavsen Quartet @ Garâna Jazz Fest 2012


iulie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Pentru mine, prezenţa lui Tord Gustavsen la Gărâna a fost punctul culminant al festivalului din acest an şi am ales să merg la Gărâna doar pentru seara în care a evoluat pianistul norvegian. Recitalul lui Gustavsen a fost al treilea, în a treia zi a festivalului, o zi care au urcat pe scenă artişti care puteau alcătui întreg evenimentul din Poiana Lupului, artişti pe care (valoric vorbind) poate că nu îi găseşti pe toată durata altor festivaluri de jazz mai bătrîne şi mai celebre.
 
Rareori mi se întîmplă să întîlnesc compoziţii care să îmi vorbească direct, în care să mă cufund complet, dincolo de orice gînd, dincolo de problemele imediate. Şi pur şi simplu să simt că exist şi că exită o lume (independentă de orice realitate şi, totuşi, fără briz-briz-uri mistice) unde nu mai e nevoie de comunicare, fiindcă notele deja spun totul, creează un acord între gîndire şi simţire şi configurează în timp real ordinea acelei lumi. Lucrările pentru contrabas ale lui Giacinto Scelsi, Concerti Grossi ale lui Alfred Schnittke, Dark Side of the Moon şi Wish You Were Here sau discurile lui Tord Gustavsen sînt astfel de exemple personale.
 
Ceea ce îmi place la Gustavsen e ştiinţa de a crea intimitate, de a sensibiliza şi de a transmite aceste dimensiuni prin compoziţii de o spaţialitate considerabilă, atent stratificată, care face să apară drept paradoxală prezenţa intimităţii. Tocmai prezenţa paradoxului este formidabilă în ceea ce-l priveşte pe Gustavsen: capacitatea şi ştiinţa sa de a nuanţa un sentiment, de a construi sensibil, dincoace de intervenţia gîndului, şi, în acelaşi timp, conştienţa faptului că face toate aceste lucruri - anume că, atunci cînd nuanţează sensibil, pianistul deja şi conceptualizează şi, astfel, oricît de lirică e propunerea sa, oricît de tare se apropie de şansonetă, oricît de frivol coboară în muzica pop, propunerea sa revine asupra propriei naturi, cu ironie, şi se echilibrează necontenit. În reprezentaţia live de la Gărâna a dus la cote absolute aceste aspecte. Florin, unul dintre prietenii cu care am fost la concert, a rezumat foarte bine toată experienţa: a fost exact aşa cum am simţit întotdeauna că trebuie să fie. Şi, aş completa eu, aşa cum promitea fiecare sistem audio în care am ascultat muzica lui Gustavsen (fie Naim, Creek sau Audio-Note), fără să se apropie, însă, de ceea ce înseamnă experienţa muzicală directă.
 
Tord Gustavsen Quartet (Tore Brunborg - saxofon, Mats Eilertsen - bas, Jarle Vespestad - tobe, Tord Gustavsen - pian) a urcat pe scenă către miezul nopţii. A început recitalul cu intro-ul de pe The Well (piesa Prelude), în care ambele instrumente care conduc acest ultim disc semnat de norvegian - pianul şi saxofonul - au re-interpretat pasajele de pe înregistrare, subliniind faptul că, în prezenţa lor scenică, piesele de pe discuri vor căpăta alte nuanţe. Recitalul a fost construit pe marginea lui The Well, piesele de pe acesta - Communion, On Every Corner, Intuition, Playing, The Well - fiind împletite cu acorduri de pe Restored, Returned - The Child Within şi The Gaze, sau de pe Being There - Draw Near, At Home sau Still There, aceasta din urmă fiind o compoziţie cîntată în întregime. Unul dintre scopurile intervenţiei asupra pieselor în cadrul prezentării de concert a fost acela de a găsi formule optime în care compoziţiile să facă un corp comun, să se contopească unele în celelalte. Dacă Tord Gustavsen nu s-ar fi întors către public din cînd în cînd pentru a-i mulţumi pentru aplauze, tot concertul ar fi putut părea că e alcătuit dintr-o piesă de aproximativ o oră, o piesă construită pe o structură de fugă clasică.
 
Să fii în muzica gîndită de Tord Gustavsen e ca şi cum ţie ţi s-ar împlini visul personajului Chow Mo-wan din filmele lui Wong Kar-wai - acela de a iubi şi de a-ţi fi împărtăşită iubirea la timpul prezent. Faţă de recitalul formaţiei Prism, condusă de basistul Dave Holland, şi faţă de prezentarea muzicală a grupului condus de Emi Drăgoi, intervenţia Tord Gustavsen Quartet s-a desfăşurat la un volum mult mai mic, un volum stabilit de fineţea interprătării artiştilor de pe scenă. Atmosfera intimă a fost creată prin eleganţa şi subtilitatea interpretării celor patru artişti. Aceştia chiar se jucau cu instrumentele lor, iar interpretarea oferită emana o delicateţe răvăşitoare. Ca şi cum iubita ţi-ar fi vorbit în şoaptă şi te-ar fi îmbrăţişat, iar îmbrăţişarea te-ar fi ridicat puţin mai aproape de stele, în adierea lină şi caldă a vîntului care străbătea Poiana Lupului în acea seară de vară.
 
Cu cît artiştii de pe scenă se jucau mai fin cu instrumentele lor, cu atît mai mult te sensiblizau pe tine, ca auditor. Atîta linişte cobora din muzica lor - din nou paradoxal, chiar şi atunci cînd toţi cei patru instrumentiştii interpretau o partitură, chiar şi atunci cînd saxofonul ieşea la rampă, muzica lor instaura o mare de linişte în Poiană, - încît, la un moment dat, aveam impresia că dacă o frunză va poposi pe unul dintre cinelele lui Vespestad ar trebui să aud un clinchet. Acesta e cel mai mare cîştig al faptului că am fost la concert. Trăirea liniştii în natură, liniştea naturală... E ceva ce nu poate fi reprodus de niciun sistem audio şi e ceva ce merge împotriva a tot ceea ce se petrece în cultura populară contemporană în materie de spectacol. Şi, alături de atitudinea extrem de reţinută a lui Tord Gustavsen, de un rafinament exemplar, e ceva ce ar fi trebuit să determine publicul să se încline în faţa interpreţilor.
 
 
 
 
 
                                                                        *
 
Festivalul de la Gărâna a mai făcut un pas spre normalitate. Dacă la capitolul prezenţelor artistice şi la sunet a fost tot timpul în top, în rest (în acest rest intrînd şi o parte din public) lucrurile nu au stat prea roz. Pasul înainte din acest an e dat de faptul că grătarele au fost mutate în spatele ranch-ului. Şi, de asemenea, ranch-ul are acum suficiente pubele încît să ai unde depozita diverse lucruri al căror loc este la gunoi. Sînt aspecte asupra cărora am insistat în relatările de anul trecut. Acum nu mai bate fumul de mici pe scenă. Însă faptul că nu mai e fum lasă la vedere alte neajunsuri.
 
Mutarea în spate a zonei cu mîncare nu a dus la dispariţia totală a atmosferei cîmpeneşti care decolorează parte din bucuria de a fi la festival. Sigur, e un festival, nu mă îndrept spre el cu gînduri ritualice, nu aştept un comportament pios şi nici nu mi-aş dori să fie un spaţiu aseptic, propice meditaţiei... asta ar da naştere la alte afişări reprobabile. Însă aştept un minim de decenţă şi de bună creştere, acel minim care spune că atunci cînd nişte artişti sînt pe scenă şi încearcă să ofere ceva, ar trebui ca în public să fie linişte. Nu o linişte mormîntală, nu să văd guri ferecate. Dar atunci cînd Gustavsen se apleacă asupra pianului, atunci cînd Molvaer sau Trygve Seim cad în lirism, atunci e extrem de deranjant să auzi rîsete de maidan şi o hărmălaie consistentă ce vine dinspre mesele de pe marginea ranch-ului, adică de la mesele rezervate (probabil) pentru sponsorii şi invitaţii festivalului. Aşa că mi-aş fi dorit ca mesele acestea să fi fost mutate dincolo de grătare.
 
Faptul că şi în publicul din faţa scenei era gălăgie în timpul recitalului lui Gustavsen, dincolo de mese şi de faptul că la mese era de cele mai multe ori circ, m-a făcut să cred că aducerea pe scenă a unui număr mare de artişti (mai ales artişti de top) în aceeaşi seară nu e un lucru foarte inspirat. Pare că e, aşa, ca la serbările berii din diverse oraşe, unde vin şi cîntă formaţii la grămadă. În regulă, aici în niciun caz nu e vorba de acelaşi tip de grămadă, valoarea e cu totul alta, însă sentimentul ar putea fi acelaşi. Plus că unii poate vin pentru Holland, alţii pentru Gustavsen şi nicicare nu sînt atenţi la ceea ce face artistul care nu-i interesează în mod deosebit; ceea ce, după un punct, acela în care unii încep să deranjeze serios, nu mai e de înţeles, mai ales că aici ar trebui să fie prezent un public cît de cît educat.
 
Dacă ar fi un singur artist important pe seară, plus un recital în deschidere, atunci ar mai dispărea din aceste probleme; fiindcă ori vii special pentru recital, ori vii pentru a descoperi un nou artist, atenţia ar trebui să fie îndreptată către interpret. Plus că o audiţie normală (pe care o faci acasă) nu durează de obicei şapte-opt ore, cam cît durează povestea unei seri la Gărâna (cu recitaluri şi pauze între recitaluri pentru pregătirea apariţiei scenice următoare).
 
Şi mai deranjant e faptul că în mod oficial astfel de derapaje ale publicului nu sînt descurajate. Nu pot interpreta altfel ieşirile îndoielnice (şi repetate) ale lui Florian Lungu. Atunci cînd Tord Gustavsen şi colegii săi îşi rînduiau instrumentele pe scenă şi făceau scurte probe în monitoare, înaintea recitalului, Florian Lungu era pe scenă şi citea bancuri. Dacă decenţa nu este întotdeauna un punct vizibil în ceea ce se petrece pe scena festivalului în ceea ce priveşte organizarea, poate că nu poţi aştepta altceva de la o parte a publicului.
 
                                                                       *
 
Recitalul grupului Prism a fost pe cinste. Dave Holland la contrabas, Craig Taborn la pian electric, Kevin Eubanks la chitară şi Eric Harland la tobe. Nu ascultasem compoziţiile lor înainte de festival, din ceea ce au legat în cadrul probelor de sunet am crezut că va fi vorba de un jazz tehnic, în care va fi vizibilă virtuozitatea fiecărui instrumentist, lucruri care nu mă animă întotdeauna. Însă recitalul a fost cu totul altceva, energic şi cu multe improvizaţii, dar şi melodic, agitat, dar şi liric. O istorie muzicală echilibrată, jazz şi blues, în care două piese m-au cucerit instant: Evolution şi Empty Chair.
  

Recitalul lui Emi Drăgoi a fost ca o ploaie de vară după o zi toridă: relaxant, reconfortant. Emi Drăgoi e un acordeonist excepţional. A trecut de la Bach la Edith Piaf şi de la Chopin la Maria Tănase cu o uşurinţă care demonstrează că trei secole de muzică pot încăpea fără probleme într-un pahar cu apă, care te repune pe picioare ori de cîte ori îl bei.
 
Recitalul grupului finlandez Kuara (Markku Ounaskari la tobe, Samuli Mikkonen la pian şi invitaţii grupului - Trygve Seim la saxofon - al cărui Purcor îmi place foarte mult, un artist pe care îl apreciez pentru faptul că a reuşit să transforme într-un instrument muzical şi modul în care suflă în saxofon, fapt remarcabil pe discul amintit - şi Nils Petter Molvaer la trompetă) a început tîrziu în noapte. Am încercat să urmăresc recitalul, să mă implic în povestea sa, dar simţeam deja destul de acut oboseala de peste zi şi nu am reuşit să mai intru în atmosferă. Multă lume a şi plecat din faţa scenei, ceea ce, încă o dată, mă face să cred că patru recitaluri într-o singură seară sînt cam multe. Calitatea unui festival nu creşte direct proporţional cu cantitatea prezenţelor de calitate din cadrul său. 
 



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Jazz Gărâna, 2012
 Toate articolele despre Tord Gustavsen


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Un final de basm, ultima seară - Gărâna Jazz, 2012, Oltea Zambori
 Perfecţiunea jazz-ului, a treia seară - Gărâna Jazz, 2012, Oltea Zambori
 Nici jazz-ul nu poate ferici pe toată lumea, a doua seară - Gărâna Jazz, 2012, Oltea Zambori
 Jazz sub clar de lună, prima seară - Gărâna Jazz, 2012, Oltea Zambori


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer