Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Moonrise Kingdom

Neadecvaţi la inadecvare - Moonrise Kingdom


Film Menu, septembrie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Noul film semnat de Wes Anderson (poate cel mai hip autor contemporan) nu e o revelaţie pentru cei aclimaţizaţi la filmografia lui. Nu se prezintă ca o rafinare a tehnicii (stilul lui e împlinit încă de la The Royal Tenenbaums", ci drept o schimbare de optică - "it\'s all about love", pare să spună: dragoste la 12 ani, dragoste de personaje şi dragoste de cinema (intertextualitate plus plăcerea de a face, care transpare, printre altele, din cum jonglează cu muzica). Şi de data asta, graţie subiectului, întregul lui arsenal regizoral îmbracă o inocenţă ce-l salvează de la infatuare.
 
Sam (Jared Gilman), orfanul antipatic (din motive pe jumătate explicabile: are multe trăsături în comun cu Max Fischer din Rushmore) grupului de cercetaşi de la Fort Lebanon unde îşi pretrece vara, o întâlneşte pe Suzy (Kara Hayward), o Lolită cu picioare lungi, gene rimelate, ochi trişti şi apucături uşor isterice, în culisele unui spectacol pus în scenă de colegii fetei. (Chiar dacă mă tentează teribil să împărtăşesc  câteva replici memorabile, vă las să descoperiţi cu ce întrebare îi atrage Sam atenţia lui Suzy. Spusă pe un ton în acelaşi timp naiv, ironic şi machist, e atât de cool încât n-am nicio îndoială că va dăinui). De aici, începe o lungă perioadă epistolară, la capătul căreia cei doi neadaptaţi îndrăgostiţi fug spre un colţ de insulă pe care-l vor redenumi  Moonrise Kingdom - cadru idilic în care încearcă să-şi construiască un imperiu pentru doi (evident, improvizaţie cu materialele furate din tabără sau de-acasă).
 
Faptul că, în scenariile lui Anderson, copiii se comportă mai matur decât o fac adulţii (prinşi între pulsaţiile a doi timpi diferiţi, le devine imposibilă experimentarea  imediatului), e aproape ca o axiomă. Pentru prima dată protagoniştii (tocmai pentru că au 12 ani) ştiu foarte bine ce le e potrivnic (orice tip de "uniformă"), ce îşi doresc (compania celuilalt) şi ce pot face pentru asta (planul de escapadă repetat, în care ajung să ducă visul romantic la desăvârşire). Punctul în care se îndepărtează cel mai mult de tradiţia protagoniştilor din The Royal Tenenbaums, The Life Aquatic with Steve Zissou sau The Darjeeling Limited, filme în ale căror subterane pluteşte o tristeţe blândă, ţine de aplicarea schemei clasice romeo-julietiană (unde pericolul vine din exterior, nu din interior, cum e specific filmelor menţionate mai sus). Decizia nu-l face însă mai banal, căci e pusă într-un context excentric - cei care au potenţial (manifestat sau latent) de obstacol (adică toţi adulţii) se prezintă ca inadecvaţi: părinţii îşi vorbesc printr-un megafon, iar poliţistul insulei (Bruce Willis) pare mai degrabă un reprezentant al unei vieţi eşuate decât al ordinii (atunci când nu pescuieşte se întâlneşte cu mama lui Suzy, de care e constant emasculat). Astfel, copiii devin "neadecvaţi la inadecvare". O altă tuşă diferenţială apare la nivelul consecinţelor. Proiecţia e mai reală, benefică şi de dorit, decât realul - la capătul planului lor, după câteva întorsături de situaţie, nu găsim o treaptă spre maturizare (eventual însoţită de o lecţie despre responsabilitate), ci o confirmare a faptului că întâlnirea lor, în sensul larg al cuvântului, trebuie protejată şi hrănită.
 
Iar dacă "dragostea la 12 ani" e tratată cât se poate de serios de personaje, stilistica lui Anderson o căptuşeşte într-o alură de basm. Lumile în care se învârt, ciocnindu-se, personajele lui (uneori ricoşând, alteori îndepărtându-se lent din inerţie), sunt opusul dioramelor: stilizarea exhaustivă le transformă în ecosisteme cu câteva grade mai aproape de fantastic decât de real. Echilibrul dintre real şi hiper-real este esenţial pentru cinema-ul lui Anderson. Existenţa unor coduri ale "obişnuitului" nu funcţionează doar ca mecanisme de identificare, ci şi ca augmentare, prin contrast, a extravagantului. Deşi împrumută tehnici din diverse genuri cinematografice (filme de suspans, slapstick) şi  fixează în rame ficţionale diegeza (filmarea casei lui Suzy ca o machetă, prezenţa marcată a unui narator care intervine în fluxul naraţiunii propulsând-o sau anticipând-o), discursul lui nu este unul pur artificial.
 
Atenţia pentru formă (cadre compuse în filigran, cu multă grijă la raporturile cromatice şi grafice) se transformă într-o joacă continuă cu atenţia spectatorului - abătută de la centrul acţiunii, e răsplătită în majoritatea cazurilor prin descoperirea micilor ghiduşii pe care Anderson le plasează sistematic (fie că sunt detalii scenografice de multe ori semnificative în raport cu situaţiile expuse sau un joc de priviri care anticipează cursul relaţiei dintre două personaje). Dacă te laşi sedus, umărirea filmelor lui Anderson se  poate transforma foarte uşor într-un soi de expediţie de cercetaş.




 Toate articolele despre Moonrise Kingdom


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Lavinia Cioacă


Alte articole

 Moonrise Kingdom, (2012), regia Wes Anderson la Les Films de Cannes à Bucarest, 2012, Sabina Balan


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer