Suzy (Kara Hayward) este o tânără a cărei familie nu o duce prea bine la capitolul comunicare, fraţii mai mici sunt (cum altfel?) nişte nesuferiţi, iar părinţii ei folosesc un megafon pentru a-şi face auzite vocile prin casă, fiind incapabili de a purta o conversaţie normală între ei, darămite cu copiii. Sam (Jared Gilman) nu o duce nici el mai bine, rămas orfan de mic, obişnuit cu ostilitatea serviciilor sociale, e înrolat acum într-o brigadă de cercetaşi, unde e tratat cu superioritate de către colegii lui. Ambii copii se detaşează de ceea ce ar trebui să reprezinte în ochii celorlalţi a regular boy / girl, devenind un soi de paria. Însă, terenul lor spiritual (Suzy citeşte poveşti fantastice, Sam e pasionat de cartografie), disponibilitatea lor afectivă şi o mică intervenţie a destinului le asigură protagoniştilor un drum de iniţiere comparabil cu cel al eroilor din basme. La sfârşit, cei doi se aleg cu o aventură pe cinste, începutul unei frumoase poveşti de dragoste, părinţi mai buni (în cazul lui Suzy) şi chiar părinţi noi (în cazul lui Sam). Chiar dacă povestea pare a fi pe parcurs una clasică, în sensul punctelor (plot-points) care declanşează şirul acţiunilor, nu neapărat al acţiunilor în sine, filmul nu devine doar o copie a acestor scheme, reuşind să menţină interesul publicului şi să impresioneze.
Cu adevărat interesantă devine o anumită tehnică a gag-ului folosită cu subtilitate de către regizor şi pusă de cele mai multe ori în cârca inocenţei copiilor (cei doi protagonişti şi colegii cercetaşi ai lui Sam), dar molipsitoare şi pentru adulţi, scoţând filmul din zona lirico-emoţională în care ar fi alunecat încă de la prima întâlnire a copiilor. Până la final, rolurile sunt inversate treptat şi fără a se insista mult pe acest lucru - copiii se comportă mai responsabil decât adulţii, care îşi pierd imediat cumpătul, ba mai mult, ajung să se "căsătorească", în timp ce părinţii sunt pe punctul de a se despărţi. Aşa-zisa dificultate de a lucra cu actori tineri, neexperimentaţi, pare să se fi transformat într-o prospeţime pe care au dat-o aceştia prin maniera de a juca - liber, fără prea multă interiorizare, ca şi cum copiii ar imita nişte adulţi (nu e oare stilul american de joc al copiilor din filme?). E un mic artificiu de care Anderson a ştiut să profite, adaptându-şi întregul film la acest stil (discursuri haioase, personaje caraghioase, mici momente de suspans rezolvate prin efecte comice).
Dacă povestea nu vă trimite cu gândul la asta, vizual, filmul aminteşte de un alt film de-al lui Wes Anderson - The Royal Tenenbaums. Culori calde, aceeaşi casă-labirint sinonimă în plan simbolic cu legăturile complicate ale familiei care locuieşte în ea, deşi în Moonrise Kingdom, interiorul casei e filmat mai mult ca o casă de păpuşi, ca o machetă, care îşi delimitează clar locatarii. Curajul filmului de a ataca probleme de familie cu atâta uşurinţă e de lăudat. E un film fresh, care nu te apasă, nu îţi bagă degetele în ochi, ci te lasă să vezi, în spatele poantelor, poveste pe care trebuie să o descifrezi şi la care trebuie să meditezi odată ieşit din sala de cinema. Până atunci, îţi oferă doar zâmbete.