Brecht despre Hitler - Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită

După excursiile vizuale elaborate din spectacole precum Epopeea lui Ghilgameş, Viaţa e vis, Portretul lui Dorian Gray, n-aş zice că o montare după o piesă a lui Bertolt Brecht ar fi fost cea mai previzibilă dintre alegerile lui Dragoş Galgoţiu - deşi Hamletmachine al lui Heiner Müller putea fi un precedent în teatrul (mai mult sau mai puţin) politic. Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită e, în plus, un text puţin jucat în România şi unul dintre cele mai puţin "stîngiste" explicit ale lui Brecht. De ce? În primul rînd, fiindcă Brecht voia, cu piesa în cauză, să-şi facă drum în America spre Hollywood (nu avea de unde şti că, în ce priveşte "povestea Hitler", Chaplin i-o luase cu un an înainte) - motiv pentru care această alegorie despre ajungerea la putere a lui Hitler (scrisă în 1941) se petrece la Chicago şi în micul oraş Cicero, iar "acţiunea" are în centru mafioţi cu nume italiene.
 
Era aici o strategie de marketing cît se poate de transparentă: reţeaua lui Al Capone, faimosul mafioso a cărui condamnare pentru evaziune fiscală făcuse valuri la începutul anilor '30, se întinsese tocmai în... Chicago şi Cicero (probabil încercarea de a scrie adaptîndu-şi stilul la ceea ce ştia despre "piaţa" americană face ca acest text să nu atingă profunzimea şi complexitatea din alte texte brechtiene antinaziste, mai ales Teroarea şi mizeriile celui de-al Treilea Reich, din 1938). Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită, în care protagonistul, considerat benign de către autorităţile din Chicago, ajunge să controleze Trustul Conopidei, distrugînd orice opoziţie şi asasinîndu-şi competiţia, se bazează integral pe fapte reale - de la ceea ce a precedat instalarea lui Hitler drept cancelar pînă la ocuparea Austriei, trecînd prin incendierea Reichstag-ului -, însă dimensiunea aproape universală a mecanismelor dictatoriale duce piesa mult dincolo de stratul documentar. Motiv pentru care nu sînt foarte convinsă că introducerea unor momente explicative, care dezvăluie modelele reale şi fixează referentul strict în Germania anilor \'30, e neapărat necesară într-un spectacol cu Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită.

Şi totuşi, în spectacolul de la Odeon, aceste momente epice adresate direct publicului - şi, astfel, foarte în spiritul brechtian - sînt foarte prezente. Dar nu sînt doar ele responsabile pentru cam lipsa de antren a spectacolului, care-şi pierde mult din ceea ce s-ar numi cinismul iniţial în drumul spre "o montare frumoasă". Foarte bine jucată - de la Ionel Mihăilescu în Arturo la István Téglás (Ernesto Roma), Mihai Smarandache (Giri), Gabriel Pintilei (Givola) şi Dorina Lazăr (în Dogsborough; cu personajele feminine e mai greu, Galgoţiu nu e mai niciodată un maestru al lor) -, dar prea departe de austerul care la Brecht mută accentul de pe formă pe comunicarea "mesajului". 

Din "generaţia de mijloc", Dragoş Galgoţiu e de departe regizorul cel mai formalist-estetizant (baroc, s-a spus) - nivelurile intelectuale complexe şi construcţia metaforică amplă fiind un numitor comun pentru Victor Ioan Frunză, Mihai Măniuţiu (printre alţii) şi Galgoţiu însuşi. Jocul de-a cortinele (trei, în montarea de la Odeon) e în acelaşi timp o mise en abîme şi o referinţă brechtiană ea însăşi (mă rog, cu istoria cortinei la Brecht e complicat, iar povestea are de-a face cu semideschiderea cortinei, nu cu multiplicările ei), la fel, momentele muzical-dansante de cabaret ţin locul songurilor în strategiile de ruptură a tramei în scene (stop-cadre) de sine stătătoare (doar că aici nu cîntă nimeni, iar cabaretul devine mult prea previzibil). Jocul păstrează un dramatism de care actorii se distanţează periodic în alunecări comice bine controlate - la urma urmei, ca să-l citez pe Michael Billington, principalul motiv pentru care rămîne Brecht în istoria dramaturgiei e faptul că a creat roluri memorabile. Iată-l pe Ionel Mihăilescu într-un Arturo cu mustaţă hitleristă şi gesturi alunecoase, care (e sportul nostru preferat, să ne dedicăm lui) îl face demn de Gala Uniter - chit că nu ajunge la înălţimea monstruozităţii existente in nuce în personaj (dar asta e o chestiune de regie: la Galgoţiu, Arturo Ui e un maestru-păpuşar care mimează cumsecădenia şi chiar naivitatea, lăsînd treaba murdară în mîinile mult mai întunecaţilor Giri şi Givola; scena în care primeş­te lecţii de vorbire - şi care plasează "eroul" în universul lui Richard III, al pieselor shakespeariene în general - e una remarcabilă şi cu trimiteri directe, aşa cum e construită, la tradiţia teatrală a dictatorilor). Într-un fel bizar, asta e distanţarea (Brecht?) pe care şi-o impun toate personajele în raport cu situaţia relaţională în care se află - e o poveste, e cabaret, e o exemplificare a dinamicii puterii -, Roma e un criminal cu sînge rece şi faţă imberbă, asasinatele sînt ca un joc pentru el, István Teglás e alunecos, nerăbdător, înşelînd încrederea; doar Givola, cu defectul său fizic, are ceva ameninţător prin definiţie, Gabriel Pintilei joacă o nelinişte a setei de sînge, a dorinţei de distrugere, strict legată de spiritul răzbunării, al revanşei sociale, în timp ce în Giri, Smarandache e nervos, şi el răzbunător, un secundant cu putere de manipulare, şarm şi putere de convingere.

Şi totuşi, această istorie are atît de puţin de-a face cu eternul potenţial al dictaturilor. Problema majoră cu spectacolul lui Dragoş Galgoţiu e că este atît de... spectacular, spectaculos, teatral, flamboaiant, frumos. E ceva din Chicago, filmul muzical cu Richard Gere şi Renée Zellweger, în această detaşare - e un basm, n-are cum să te revolte, să te avertizeze, să-ţi sune cunoscute vorbele despre preţurile la legume care cresc din cauza angajaţilor... E "artă".
 
 Info
Teatrul Odeon, Bucureşti
Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită de Bertolt Brecht
Traducere de Mihaela Creţu
Regia: Dragoş Galgoţiu
Decorul: Andrei Both
Costumele: Doina Levintza
Coregrafia: Răzvan Mazilu
Cu: Ionel Mihăilescu, Dorina Lazăr, Vitalie Bantaş, Mircea Constantinescu, Mugur Arvunescu, Marian Ghenea, Laurenţiu Lazăr, Gabriel Pintilei, Mihai Smarandache, István Téglás, Cătălina Mustaţă, Mircea N. Creţu, Ioana Anastasia Anton, Marian Lepădatu, Ionuţ Kivu, Ana Maria Moldovan, Ioana Marchidan, Judith State