Un Brecht mai puţin obişnuit - Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită

A trecut ceva timp de la premiera spectacolului lui Dragoş Galgoţiu de la Teatrul Odeon cu Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită. Dar e un spectacol despre care merită să se scrie, chiar dacă n-au lipsit cronicile. În plus, îmi place să cred că afirmaţia lui Andrei Pleşu, "scrisul despre imagine, ca şi cel despre muzică, nu poate adăuga nimic esenţial la discursul artistic propriu-zis", e prea tranşantă, iar scrisul despre teatru are utilitatea lui. Cu spectacolul acesta, Dragoş Galgoţiu rupe, dar nu complet, seria Portretul lui Dorian Gray, Hamletmachine, Epopeea lui Ghilgamesh, Viaţa e vis - care începuse să cadă în manierism. Păstrează însă tendinţa expresionistă şi plăcerea imaginii fastuoase, construind un Brecht destul de contra clişeelor.

Piesa Arturo Ui nu a fost gîndită ca un cabaret. Şi, de obicei, era montată în cheie gravă şi chiar tezist. Cum şi e textul acesta, parabolă explicită a ascensiunii lui Hitler, în care Reichul e imaginat de un orăşel american, iar banda naziştilor - de un grup de gangsteri care pun mîna pe Trustul Conopidei, simbolul economiei locale, şi supun treptat orăşelul, prin corupţie, şantaj, teroare şi crimă. Or, Galgoţiu imaginează un cabaret, dar fără să pună actorii să cînte, mixează doar muzică specifică (poate puţin prea puternică) pe care actorii, unii cu mască vopsită pe faţă, evoluează aproape ca nişte marionete sau clovni, în costumele somptuoase ale Doinei Levintza şi într-un decor splendid al lui, desigur, Andrei Both: o suită de perdele care se ridică pe rînd şi te duc dintr-un teatru într-altul, cîteva obiecte ciudate (canapea în formă de tigru). Cabaret - poate momentele muzicale sînt prea multe şi, fatal, se repetă - combinat cu film mut: prologul este jucat de Ana-Maria Moldovan şi Ionuţ Kivu exact în maniera filmelor anilor '20 (coregrafia foarte precisă şi frumoasă a lui Răzvan Mazilu e extrem de importantă în spectacol, iar Ioana Marchidan şi Judith State, dansatoarele-comentatoare ale spectacolului, devin prezenţe cu greutate).

Galgoţiu reuşeşte să pună în valoare aproape toţi actorii - echipă cu care lucrează de mult, şi asta se vede. E o performanţă extraordinară, un efort imens al unora dintre ei. Mă gîndesc la István Téglás (Roma, primul locotenent al lui Ui), care face minuni cu corpul lui, ca un contorsionist de la circ. Mă gîndesc la Gabriel Pintilei, Givola, al doilea acolit al lui Ui, care construieşte un personaj coborît şi el dintr-un film mut, mişcîndu-şi întruna, ca o păpuşă mecanică, bustul, buzele şi mîna şi trece, totuşi, de păpuşă: personajul său e viu, are personalitate - e crud, troglodit, hain, neliniştitor -, nuanţe la care ajunge prin rostire şi expresie. Mai puţin m-a convins însă Mihai Smarandache, Giri, al treilea din echipa de gangsteri, care mizează prea mult pe prezenţă scenică şi, la fel ca în alte spectacole, vorbeşte "ca pe stradă".

Un personaj interesant creionează Vitalie Bantaş: el e Brecht însuşi care, în viziunea lui Galgoţiu, e un fel de Maiakovski plin de patos cînd spune ceea ce Brecht - autorul - voise să apară scris pe nişte pînze din avanscenă, deci, dacă era să fie rostit, ar fi trebuit să fie rostit neutru şi detaşat. E clar că Bantaş joacă exact ce i s-a cerut, şi o face foarte bine. Dar opţiunea lui Galgoţiu mi se pare discutabilă - pentru că jocul lui Bantaş nu se armonizează cu al celorlalţi actori care merg către mască -, oricît de susţinută ar fi cu argumentul unor poeme avîntate dintr-o epocă anterioară lui Brecht şi cu cel al apropierii scrierii textului de evenimentele relatate, apropiere care ar favoriza implicarea.

O apariţie inedită e Dorina Lazăr în travesti (Dogsborough, copie a bătrînului Hindenburg, preşedintele Germaniei care l-a numit cancelar pe Hitler), sobră (sau să zic sobru?) şi cu expresia împietrită, trecînd de la demnitatea ultragiată la umilinţa asumată. Un cuplu plăcut şi bine sudat formează Mircea Constantinescu şi Mugur Arvunescu, onctuoşi şi gata să vîndă orice şi pe oricine; un moment foarte bun are Marian Ghenea - actorul care îi dă lecţii de dicţie şi mişcare lui Arturo Ui. Apariţii care se reţin pentru că, deşi nu de durată, reuşesc să individualizeze cîte un personaj au Cătălina Mustaţă şi Ioana Anastasia Anton (poate prea "dinăuntru" jocul ei, totuşi, pentru un Brecht).

L-am lăsat la urmă pe Ionel Mihăilescu - Arturo Ui - pentru că acesta e spectacolul lui. Eu nu cred că atunci cînd un actor face un rol extraordinar trebuie brusc să devenim zgîrciţi cu laudele şi să ne temperăm, din motive profilactice, entuziasmul. Ce face aici Ionel Mihăilescu e cu totul ieşit din comun, o spun după ce am văzut de două ori spectacolul. Rar vedem pe o scenă românească o asemenea stăpînire a corpului - poziţii studiate, atitudini complet nenaturale care cer un efort uriaş - şi a vocii deopotrivă: vedeţi, de exemplu, scena lecţiilor de dicţie şi mişcare, în care actorul se transformă complet; vedeţi monologul din final. Arturo Ui al lui Ionel Mihăilescu are nuanţe, nu e doar Hitler, sau e un Hitler umanizat (şi cu atît mai periculos): e şi naiv, şi cumsecade, nu doar bestie cu chip de om. Ionel Mihăilescu nu e, desigur, la primul rol de anvergură - a fost Machiavelli, de exemplu -, dar parcă mai mult a fost folosit în compoziţie - ca în travestiul Lena din Gaiţele - şi a fost impecabil de fiecare dată. Acum, însă, îşi dă din nou măsura de actor complet: XXL. A tot fost ocolit de premii Ionel Mihăilescu. Pe nedrept. Cine ştie, poate acum.

O viziune discutabilă, aceasta a lui Dragoş Galgoţiu. Spectacolul cucereşte prin frumuseţe, prin jocul actorilor - dar pierde "mesajul": nu cu teama de război, cu conştiinţa răului de lîngă tine care poate creşte pe nesimţite dacă societatea nu reacţionează la timp rămîi, ci cu plăcerea dată de imagini, de muzică, de actori mai ales. Discutabilă viziunea în raport cu ceea ce ştim despre Brecht - dacă ştim: pentru spectatorul candid, discuţia nu are sens -, totuşi posibil de susţinut plecînd de la text şi de la anumite interpretări ale întregii opere şi epoci artistice ale lui Brecht. Dar mai ales o viziune coerentă privind opţiunile cunoscute ale lui Galgoţiu, programul său estetic, sensibilitatea lui şi felul în care înţelege el teatrul. În fond, unul dintre motivele pentru care mergem la teatru e ca să vedem ceva nou, să vedem felul în care un regizor şi actorii conduşi de el citesc un text, iar apoi să avem ce discuta şi povesti. După spectacolul acesta, avem şi de discutat, şi de povestit. Cred că e foarte bine.