Robert Zemeckis este regizorul american care ştie ce şi cum să scoată de la o poveste extraordinară de viaţă şi să ne ofere cadou un film emoţionant. Filmul comercial perfect, cu morală şi bune sentimente. Câteva din peliculele din filmografia sa au intrat în rândul filmelor-cult, în cultura pop, cu personaje şi replici. El este tatăl celui mai apetisant, celui mai plin de nuri personaj (digital) feminin din istorie - Who Framed Roger Rabbit -, tot el ne-a adus seria SF Back to the Future şi pe Forrest Gump cu replicile lui miezoase şi pline de candoare, De asemenea, este cineastul care a îndrăznit să ne arate că există ceva după trecerea dintre lumi în Contact. Actorii strălucesc mereu în filmele sale, partiturile sentimentale ajutându-i să ajungă uşor la sufletele spectatorilor. Death Becomes Her, Cast Away cu Tom Hanks jucând practic singur tot filmul, plus două animaţii 3D minunate - Polar Express şi A Christmas Carol - au devenit deja prietenii noştri din fiecare an nu numai de sărbători. Trecând prin atâtea genuri, fiecare film îl îmbogăţeşte pe celălalt, îl completează. Şi în toate, ca un fir roşu, imboldul ca personajul să-şi trăiască viaţa, să-şi găsească locul şi rostul în lume şi, cel mai important, mult mai important, în propria viaţă.
Filmul de acum este o dramă psihologică despre acelaşi lucru. Problema e alta. Whip, pilotul jucat de Denzel Washington, are o dependenţă gravă, nu se poate lăsa de băut. După un accident aviatic şi când toată viaţa stă în decizia unei comisii de evaluare, el nu are forţa să nu clacheze, să nu cedeze viciului său ascuns. Şi, de la distincţia unei uniforme de pilot, la scene de semi-nuditate, ori furie şi ameţeală până cade pe jos, personajul lui trece prin toate cu precizia unei linii pe scala unui radio. Cu exact aceeaşi uşurinţă de a sări de la una la alta.
Filmul curge încet, cu mişcări aproape imperceptibile ale camerei, cu dese filmări de aproape şi cadre statice, care au liniştea şi poezia lor. Chiar dacă previzibil (nu atât prin scenariu, cât datorită prezenţei lui Denzel care cere demnitate), filmul are destulă putere educativă. Au mai fost destule filme cu personaje care se autodistrug, se pedepsesc sau greşesc scufundându-se în alcool. Unele crunte, altele de Oscar (vezi Days of Wine and Roses, Ironweed), aproape în fiecare film există acum scene de băut sau de beţie, cele care duc personajele spre paroxism, iar pe actori spre roluri de compoziţie. De data aceasta, motorul care îl mobilizeză cât de cât pe protagonist este responsabilitatea a ceea ce s-a întâmplat în accidentul aviatic (foarte bine filmat şi montat, cu scene originale).
Şi, ce are cu adevărat frumos filmul de faţă este faptul că de data aceasta avem doi eroi care, în loc să se scufunde, să se dezintegreze unul pe celălalt, se salvează. Doi rataţi, doi răniţi de viaţă se întâlnesc la timp şi-şi oferă puţină înţelegere. Poate nerealist, dar plin de speranţă, pozitiv, exemplar. Pentru că regizorul ştie să lase grozăvia accidentului în plan secund şi să se ocupe în scene mici, repetate, fără multe replici, cu detalii fine (epuizante pentru actori) de dramele personale. Filmul tocmai de aceea este deosebit, pentru schimbarea aceasta a centrului de greutate, pentru că nu este o dramă de acţiune, ci una de cuplu, de familie.
Kelly Reilly, roşcovană, pistruiată, cu pielea ei albă de interior de scoică, cu priviri furişe pe care i le iubeşte camera, reuşeşte unul dintre cele mai ataşante roluri ale sale. Denzel se scufundă în rol şi merge până (aproape) la capătul nopţii. Multe şi variate stări şi emoţii. Privindu-l, pare că totul vine natural, normal, fără efort. El ştie să-şi apropie un personaj suficient de mult, dar şi să rămână el însuşi. Însă, acum, după Oscaruri 2013, înţelegi că nu putea câştiga premiul pentru Cel Mai Bun Actor la care a fost nominalizat, căci Daniel Day-Lewis în Lincoln a fost pură lecţie de actorie. Oricum, un rol dificil, dar sub rolul negativ, pe contre-emploi din Training Day, mult mai energic, mai curat.
Vorbind despre vicii căpătate din slăbiciune şi singurătate, pe care le poţi uneori opri şi vindeca doar singur şi cu multă voinţă, filmul urmăreşte zig-zag-ul acestui traseu de la inconştienţă până la cererea de ajutor. Cu zile bune, cu zile rele. Şi filmul, aşa cum este construit, nu are burţi sau părţi inutile, replicile destul de puţine contează, nu sunt doar vorbărie, nu se ţipă mult, sunt multe mărturisiri, mici momente de sinceritate care te fac praf, iar întâlnirile, micile scene de intimitate, realiste şi convingătoare, compun un puzzle interesant de urmărit în ansamblu.
Foarte bune chipuri, distribuţie reuşită. Cu un accent special pe seniorul actor John Goodman, cu fizicul său dificil, de câţiva ani pe cai mari, foarte bun şi energic în rolul de prieten la nevoie.
Titlul se referă şi la cursa aceea când totul a luat-o razna, dar şi metaforic, frumos, la desprinderea eroului de problemele sale. Se pare că trebuie să cobori întâi în abisurile fiinţei, vieţii, pentru a putea vedea mai clar lumina şi normalitatea. Abia atunci sacrificiile au sens, abia atunci şansa vine, eliberatoare.