Despre oameni şi zei - Killing Time / Flight

Un infantil kammerspiel românesc, dar wannabe-American, foarte low-budget şi sărăcuţ în idei, Killing Time al lui Florin Piersic Jr. se trage în primul rînd din Reservoir Dogs şi din Pulp Fiction, apoi din ceva Coen Bros., ceva Jarmusch şi ceva teatru modern, mergînd înapoi, via Stoppard, pînă la Beckett. Infiltraţi în apartamentul unui doctor pe care au ordin să-l ucidă şi aşteptînd ca acesta să se întoarcă acasă, doi asasini profesionişti (Piersic şi Cristian Ioan Gutău) îşi omoară timpul cu ocupaţii brevetate de omologii lor din primele filme ale lui Tarantino. În primul rînd, hermeneutica popcornului - în viziunea asasinului # 1 (cum e identificat pe generic personajul lui Gutău), faptul că Spider-Man atîrnă cu capul în jos şi picioarele în sus (adică "pe invers"), atunci cînd o pupă pentru prima dată pe Kirsten Dunst, i-ar indica homosexualitatea reprimată. Apoi, pe măsură ce aşteptarea se lungeşte (Killing Time e o comedie de inacţiune), cei doi ajung la controverse deontologice - asasinului # 2 (prevăzut din scenariu cu un accesoriu umanizant de fabricaţie standard - adică un copil în spital) i se pare neprofesionist şi urît, din partea asasinului # 1, ca acesta să cotrobăie prin obiectele intime ale victimei. Iar de-aici desigur că nu mai trece mult pînă cînd unul din ei începe să "nietzscheanizeze" (păstrînd registrul de comicbook), în timp ce celălalt redecorează apartamentul (alb, spaţios, minimalist) cu propria hemoragie. În contextul cinema-ului românesc contemporan, Killing Time (finanţat, ca şi filmele precedente ale lui Piersic, fără ajutorul CNC-ului) are o oarecare valoare de curiozitate, dar în context internaţional apare cu 20 de ani prea tîrziu pentru a mai putea spera să stîrnească vreun interes din partea Festivalului de la Sundance; nu se distinge suficient (decît prin limba în care e vorbit) din masa de imitaţii după Tarantino care s-a acumulat între timp. Şi e un pic comic că, deşi Piersic a criticat public Noul Realism Românesc, pe motiv că acesta e plin de timpi morţi şi de lungimi, filmul lui e la fel de plin de ele, însă fără a avea o bază conceptuală la fel de solidă pentru folosirea lor. Sigur, nu poate fi confundat cu o "felie de viaţă" neo-neorealistă. Actorii există pe ecran nu în relaţie cu vreun fundal, cu vreun mediu social (altul decît cel, chic-gangsteresc, importat de la Tarantino, dar până şi acela e doar sugerat prin vorbe), ci doar în relaţie unul cu celălalt. Camera de filmare e acolo doar ca să-i pună în valoare (cu unele parti-pris-uri idiosincratice) pe ei, laolaltă cu textul scris de Piersic. Cu alte cuvinte, Killing Time e teatru (ceea ce nu e un lucru inerent-rău): o piesă în cinci actori (plus un scîncet de copil şi o voce de taximetrist, ambele din off), dintre care unul e, însă, doar pe post de special guest cadaver, iar alţi doi sînt pe post de special guest victims, cu cinci minute de monolog (Florin Zamfirescu), respectiv cinci minute de sughiţuri, lacrimi şi muci (Olimpia Melinte). Ceea ce înseamnă că grosul spectacolului constă dintr-un număr de monologuri ale Buscemi-ului (cu accent moldovenesc) Gutău (povestea năstruşnică a şosetelor lui roz, the Nietzsche thing, Spider-Man vs. Batman...) şi dintr-un număr (mult mai mic: unul sau două) de monologuri ale lui Piersic (deontologia, copilul lui...). Cam puţin cu totul (şi infantil, infantil, infantil).

În Flight al lui Robert Zemeckis, Denzel Washington joacă rolul unui pilot alcoolic care într-o bună zi, cînd se urcă băut şi cocainizat la manetele avionului, pentru a transporta circa 100 de persoane de la Orlando la Atlanta, se confruntă cu o misterioasă defecţiune tehnică. În pofida condiţiei lui (sau cine ştie dacă nu chiar datorită suplimentului de calm pe care aceasta i-l conferă?), el reuşeşte să-i salveze pe majoritatea pasagerilor. Toţi specialiştii cad de acord: numai un mare pilot ar fi fost capabil de o asemenea performanţă. Dar el tot trebuie să dea socoteală pentru condiţia în care se afla. Mai mult decît un portret de alcoolic şi mai mult decît o dilemă morală, filmul încearcă să dramatizeze misterul căilor pe care un suflet (de creştin) îşi poate găsi mîntuirea. Cuvinte încărcate religios tot revin în dialogurile sale - de pildă, "suflete" în loc de "persoane". Cuplul pe care-l alcătuieşte pilotul împreună cu o ex-maseuză dependentă de droguri e o variaţiune a cuplului dostoievskian ucigaş-prostituată. Şi, pe măsură ce se apropie ziua judecăţii (cînd, în faţa unei comisii de anchetă, păcătosul va trebui ori să mintă în continuare, ori să aleagă ispăşirea), scenaristul filmului presară, în numele Domnului, tot mai multe semne în calea sa. Totuşi, la standardele Hollywood-ului, degetele realizatorilor nu intră prea adînc în ochii spectatorilor, iar protagonistul minte şi manipulează pînă în al treisprezecelea ceas, în timp ce mega-onorabilul actor care-l joacă nu pozează nici o clipă, metaforic vorbind, în vreo lumină necuvenit de bună.