La Teatrul de Comedie, Sala Studio, Vlad Cristache a montat Crize, piesa lui Mihai Ignat, un fel de "mărirea şi decăderea amorului conjugal în n episoade", unde n este ales de regizor în aşa fel încît să fie clară trecerea: entuziasm nesigur, consolidare, intrare în rutină, plictis, criză, împăcare + descoperirea de noi resurse, da capo. Fără să spună nimic neştiut, fără vreun procedeu stilistic nou, textul, în doar două personaje, e de un haz nebun şi replicile curg cu o naturaleţe la care nu ajung mulţi dramaturgi (nu întîmplător, piesa a fost montată de mai multe ori la teatrul radiofonic). Şi textul, şi montarea reuşesc dozajul bun de ironie tandră şi amărăciune, reuşesc să te facă să rîzi de întîmplările grave şi triste, văzute dinăuntru, ale cam oricărei căsnicii. Aş zice că marca acestei montări este prospeţimea, o privire relaxată, inteligentă şi plină de umor asupra textului - din partea tuturor celor implicaţi. Regia şi scenografia (Vladimir Turturica) fac risipă de inventivitate în găsirea unor soluţii simple, adaptate spaţiului mic al sălii, dar şi potenţînd impresia de joacă şi contrabalansînd posibilele alunecări în registrul prea grav: frigiderul de jucărie plasat oblic, pisica electronică, patul vertical (fost cabină de lift) etc. Iar actorii servesc perfect ideea - în ipoteza că am descifrat-o bine. Smaranda Caragea, juna exaltată, sinceră, frumoasă, plină de entuziasm şi bune intenţii întru construirea cuibului familial, ale cărei elanuri sînt stinse periodic de mult-prea-obişnuitul soţ, un Marius Gâlea care joacă perfect un tînăr obişnuit, introvertit, fără mari ambiţii, fără mari calităţi, care vrea şi cere puţin de la viaţă, cu rare izbucniri de orgoliu sau gelozie, repede înăbuşite... Nu e teatru psihologic, personajele nu au o istorie limpede; sînt scene de viaţă jucate ca atare şi montate unitar şi alert (să spui, precum Ileana Lucaciu, că acest spectacol e lipsit de armonie şi greoi e inexplicabil din partea unui profesionist). Nu e nimic tragic, nimic definitiv - o spun şi momentele de contrapunct muzical (Gâlea saxofon, Caragea voce, My favourite things a lui Coltrane interpretată neaşteptat de bine!) pe care se schimbă decorul. Mi-a plăcut tot ceea ce am văzut pînă acum în regia lui Vlad Cristache (Peer Gynt, Poveşti de familie - ambele la Brăila). Mizez pe tînărul acesta.
Pe Marius Gâlea l-am revăzut de curînd şi în premiera de la Metropolis cu Ţarul Ivan îşi schimbă meseria, în regia lui Gelu Colceag. O comedie, desigur - dacă trebuie să o clasificăm neapărat -, pe texte de Mihail Bulgakov. Un inginer prăpădit din Moscova anilor '30 meştereşte acasă, în chiţimia unui tipic bloc socialist, o maşinărie a timpului căreia, în vis, îi cade victimă administratorul blocului, trimis la curtea lui Ivan cel Groaznic. Alături de administrator, ajunge la curte şi un hoţ aflat la muncă în bloc. Pentru simetrie, ţarul aterizează în camera de lucru a inginerului. Prilej de a folosi foarte ingenios turnanta scenei de la Metropolis, împărţită în trei spaţii de joc distincte (decor şi costume: Ioana Pashca). Prilej, mai ales, de a descrie viaţa meschină şi oamenii asemenea din anii '30, contrapusă fastului şi bogăţiei de la curtea ţarului, prilej inepuizabil de încurcături şi neînţelegeri - comedie. Dar nu numai. Există, în spectacol, un moment care depăşeşte mult comedia şi plasează spectacolul într-un alt registru: monologul administratorului care-şi dezvăluie originile nesănătoase şi felul cum i-a păcălit pe bolşevici, compromisurile pe care le-a făcut pentru slujba asta de administrator; e etalată aici toată duplicitatea vieţii pe care şi noi am trăit-o, toată minciuna şi urîţenia ei. Iar interpretarea lui Doru Ana e uluitoare. Un actor cu o gamă expresivă foarte întinsă care-şi dă măsura în acest rol. E magistral în administratorul frust, îndobitocit, incult; e extraordinar în acest monolog care te ţintuieşte în scaun. Doru Ana îşi schimbă vocea, frazarea şi poziţia corpului atunci cînd îi joacă pe administrator sau pe ţar - dar, mai ales în primul caz, nu o face exterior. E, din păcate, mult prea mare diferenţa faţă de stilul partenerului său, Radu Gabriel, care merge pe un comic facil şi rudimentar. Complet nelalocul ei e şi interpretarea Marianei Dănescu, soţia administratorului - nu e nevoie să fii vulgar ca să joci o fiinţă vulgară. Mi-a plăcut, în schimb, Diana Cavaliotti, soţia inginerului, complet diferită în personajele pe care le face (în realitate şi în visul lui Timofeev), deşi poate că un pic de reţinere în scenele de isterie n-ar strica. Bun, stăpîn pe mijloacele sale, şi Marius Gâlea, în rolul inginerului Timofeev, un amărît terorizat de administrator şi care visează succesul. Altfel, se rîde mult, aplauze la scenă deschisă primeşte Vlad Logigan (aghiotantul ţarului) pentru o compoziţie extrem de amuzantă, dar fără vreo motivaţie anume în logica spectacolului. Care va fi, cu siguranţă, un succes.
Tot o comedie este cea mai recentă premieră de la Odeon: Linişte! Sărut. Acţiune!, un spectacol pus în scenă de Peter Kerek, după filmul Living in Oblivion de Tom Dicillo. E vorba despre realizarea unui film independent, despre tribulaţiile echipei, despre inerentele conflicte dintre regizor, operator, sunetist, recuziter, actori, despre orgoliile şi obsesiile fiecăruia - totul privit în cheie umoristică lejeră, fără plonjări în abisurile psihologiei. O comedie de bună calitate, montată corect (nu e copiat filmul). O problemă poate fi alegerea spaţiului de joc: scena are o deschidere mult prea mare şi se joacă simultan în extremităţi, e greu şi chiar imposibil de urmărit uneori. Pe de altă parte, actorii sînt foarte buni, montarea îi pune în valoare pe fiecare în parte, le oferă cîte o scenă, dar fără să-i solicite nici unuia altceva decît ştiam că ştie să facă foarte bine (sînt nedumerit de manierismul, şarja excesivă a lui Gelu Niţu din primele sale două apariţii). Aş remarca-o, în mod special, pe Elvira Deatcu, pentru felul cum variază registrele în scenele în care apare. O comedie de bună calitate, fără pretenţii, dar şi fără alunecări în vulgar - ştiu, începe să devină o obsesie, dar a cui e vina?