Scene de viaţă conjugală asezonate cu inerentele Crize ale vieţii de cuplu

Teatru 74 îşi reia şirul spectacolelor proprii (întrerupt de ceva vreme de lucrări de consolidare a sediului aflat în cetatea medievală a oraşului) cu spectacolul Crize al tânărului autor Mihai Ignat, un spectacol montat de către actorul Nicu Mihoc şi jucat de doi tineri actori, Alex Frânceanu şi Cosmina Lirca, actori care, dacă e să judecăm după emoţiile extrem de mari pe care le-au avut în seara premierei, se află la printre primele lor ieşiri în faţa publicului. Publicul acestui teatru este unul tânăr în marea lui majoritate, un public care caută noutatea şi îndrăzneala şi - cum altfel? - dramaturgia nouă.

În cazul acestui text montat în această iarnă - avem de a face cu o scriitură care nu trece dincolo de banal, care nu produce surprize cam de nici un fel. Ceea ce vedem este disecarea relaţiei de cuplu de la începuturile ei şi până la instalarea rutinei, de la atracţia pasională de la început până la momentele de plictis, iritare şi enervare care apar după un lung trai împreună, de la încrederea oarbă de la început până la suspiciunile inerente derivate din rutină. Miza este destul de mare, textul trebuie să fie incitant şi captivant pentru a menţine atenţia publicului trează până la final. Ceea ce face dramaturgul este însă să adauge locuri comune unul după celălalt în încercarea de a crea un text care, în ciuda acestor alăturări banale, reuşeşte să aibă pe alocuri şi umor, şi emoţie şi cursivitate, tot aşa cum - în special în prima parte - textul în sine demarează greu, lipsind-i scânteia şi chiar şi miza. Se porneşte de la premisa că doi necunoscuţi se întâlnesc întâmplător într-un pat necunoscut, într-o casă necunoscută, care nu aparţine nici unuia dintre ei, nu ştiu cum au ajuns acolo, dar decid să rămână împreună. Toate ar merge foarte bine, dacă după aceea, de la acest nivel care frizează absurdul şi aspiră spre metaforă, textul nu s-ar ancora până la final în real. Putem porni de la ideea că marile întâlniri ale vieţii sunt dictate de întâmplare, fără să ne dăm seama, dar după aceea această idee se estompează, sufocată de turnura pe care o ia textul încă de la a treia scenă.

În ceea ce priveşte spectacolul ca atare, el debutează cu o scenă mult prea lungă - personajul principal vine acolo unde crede el că este acasă, intră la toaletă şi îşi face nevoile, noi nu îl vedem doar îl auzim, dar problema este că îl auzim cam prea mult, dând impresia că de fapt lungimea scenei respective cerşeşte râsetele sălii, insistându-se prea mult pe o situaţie care putea fi amuzantă dacă era tratată mai puţin apăsat, existând pericolul de a cădea în facil - dacă la un moment dat nu a şi făcut-o. Aşa încât, până când spectacolul îşi porneşte motoarele cu adevărat trec cel puţin douăzeci de minute bune. Începutul este salvat pe alocuri de momente de umor "aplicate" de protagonişti. Tot la fel, rămânând la aceeaşi idee, spectacolul începe să se lege mai bine abia în a doua jumătate, emoţia arătându-se tot cam din acest moment. Cei doi actori se orientează cum pot în prima jumătate, pentru ca în cea de a doua să creeze câteva momente de veritabilă trăire şi emoţie, reuşind să rezoneze unul cu celălalt, ajutaţi mai mult ca sigur şi de faptul că textul în sine mai câştigă în cursivitate, se mai sudează de la o scenă la alta.

Demersul regizoral este la rândul lui unul nesigur mai pe la început, reuşind să se adune mai către final, atunci când situaţiile create sunt mai bine legate iar actorii sunt conduşi cu mai multă siguranţă, impresia fiind că modul de tratare al acestui text a fost lămurit pe deplin doar pe parcursul creării spectacolului, prima parte rămânând (şi în acest caz) defavorizată prin comparaţie cu partea a doua.

Referindu-ne acum la cei doi foarte tineri interpreţi, aceştia se menţin peste linia de plutire, adoptând o atitudine degajată faţă de propriile partituri şi unul faţă de celălalt, ceea ce îi ajută la definirea personajelor şi la stabilirea punţilor de comunicare. Alex Frânceanu are o interpretare aşezată, interiorizată, flegmatică, mizând pe efectul comic al unei atitudini reţinute şi inocent mirate în faţa situaţiilor cu care se confruntă, în timp ce Cosmina Lirca merge pe temperamental, pe exteriorizare şi pe un umor mai brut, dar la fel de percutant. Tot aşa, atunci când este nevoie, cei doi reuşesc şi să emoţioneze, aşa cum au reuşit şi să amuze. Singura problemă care rămâne de rezolvat în ceea ce îi priveşte este însă (aşa cum am mai adus vorba de nenumărate ori şi aşa cum acest subiect apare din păcate din ce în ce mai des) dicţia, care lasă de dorit, multe cuvinte fiind articulate impropriu, în timp ce de multe ori propoziţii întregi rămân învăluite în mister din simplul motiv că nu sunt rostite destul de tare sau destul de clar pentru a putea fi percepute cum trebuie din sală (care sală de altfel nici nu este una mare, pentru că însuşi numele de Teatru 74 vine de la numărul locurilor disponibile).

Concluzia ar fi că, de la un capăt la altul, este vorba de un spectacol care în acest moment este încă într-o fază brută, de căutări, care are părţi reuşite, contracarate însă de părţi nesigure, care poate merge pe alocuri întins, poate curge lin, tot aşa cum de multe ori el devine prea fragmentat (impresie dată şi de zgomotul care sugerează aparatul de fotografiat între scene, zgomot auzit pe întuneric, atunci când se trece de la o situaţie la alta, şi care, chiar dacă ne sugerează că avem de a face cu instantanee ale vieţii de cuplu, funcţionează atât în slujba, dar şi în detrimentul fluenţei spectacolului). Scurt pe doi, un spectacol care poate fi savurat, dar care mai trebuie încă să se coacă la foc mic, pentru a se "pătrunde" aşa cum trebuie.

---

TEATRU 74
Târgu-Mureş

CRIZE
de Mihai Ignat

Cu: Alex Frânceanu, Cosmina Lirca
Regia: Nicu Mihoc
Premiera: 21 ianuarie, 2006