E evident că ar fi nedrept să i se reproşeze lui Sacha Gervasi - regizorul hallmarkistului filmuleţ de ficţiune intitulat Hitchcock (şi bazat pe o carte de Stephen Rebello despre facerea filmului Psycho) - că nu foloseşte mai nimic din acest impozant patrimoniu exegetic. După cum spunea şi criticul J. Hoberman, e vorba - dacă nu în totalitate, atunci în cea mai mare parte - despre un "Hitchcock pentru începători". Chiar şi aşa, e un filmuleţ foarte convenţional, care dramatizează geneza capodoperei sub forma a două bătălii purtate concomitent de artistul-erou - una "publică", pentru facerea filmului, şi una "privată", pentru salvarea propriei căsnicii -, comiţînd astfel delictul vulgarizător de a prezenta (cel puţin o parte din) munca de creaţie a artistului ca pe un produs direct al turbulenţelor din viaţa lui domestică. Un Hitchcock (Anthony Hopkins) asaltat de vedenii cu soţia sa presupus-adulterină (Helen Mirren), în timp ce demonstrează folosirea cuţitului în "secvenţa duşului", un Hitchcock deprins să i se spovedească imaginar unui ucigaş în serie din lumea reală, povestindu-i despre propriile lui impulsuri criminale - un asemenea "Hitchcock" riscă să nu-i fie de folos nici începătorului. Mitul lui "Hitchcock-obsedatul-sexual" - care, prea timid pentru a comite adulter, se mulţumeşte să-şi spioneze actriţele în cabina de probă sau să le tortureze pe platoul de filmare - s-ar putea să fie ceva mai util ca punct de plecare (filmul incorporează, deci, un dram de perspectivă critică feministă, prin personajul soţiei, care îi reproşează lui Hitch că habar n-are "ce se întîmplă în viaţa reală între bărbaţi şi femei", eroinele lui nefiind altceva decît fanatasme androcentrice), deşi acest mit a fost şi el pus la îndoială de exegeţi precum Camille Paglia. Cît despre faptul că acest "Hitch" e silit să-şi recunoască pînă la urmă nevoia de dragoste, ce altceva se poate spune în afară de "oh, please..."?
Dintre ideile despre artistul Hitchcock (în măsura în care e, totuşi, diferenţiat de persoana privată), la popularizarea cărora contribuie filmul lui Gervasi, singura importantă e că regia (şi nu doar cea hitchcockiană) este arta de a dirija procesele perceptuale, cognitive şi emoţionale ale spectatorilor. În rest, locuri comune (despre cum a onorabilizat el genul horror, despre cum a făcut el ceva ce nu mai făcuse nimeni, eliminînd-o pe aparenta eroină a filmului la minutul 48 etc.), "cultură" cinematografică la nivel de "ştiaţi că...?"-uri (pînă la Psycho, nici un film hollywoodian nu arătase publicului imaginea unui WC). Aşadar, cinefilii trebuie să se mulţumească (dacă se mulţumesc atît de uşor) cu o serie de clin d'oeil-uri şi cu meritele de sosii / imitatori ale actorilor contemporani distribuiţi în rolurile unor personalităţi cinematografice din epocă. Clin d'oeil-urile merg de la sugerarea homosexualităţii ascunse a lui Anthony Perkins (care, mirosită imediat de Hitch, l-ar fi făcut atît de potrivit pentru rolul titular din Psycho) pînă la menţionarea repetată a capodoperei Vertigo (inclusiv de către Hitch însuşi) ca model de "aşa nu" (filmul fusese un eşec comercial şi critic). Dintre "imitatori", James D'Arcy e o sosie perfectă a lui Perkins, în timp ce, pe post de Janet Leigh, Scarlett Johansson e tot Scarlett Johansson. Cît despre regizorul ajuns acum erou de film, faţa, silueta şi manierismele lui intraseră în cultura pop încă din anii '50 (cînd prezenta un serial TV), şi la înălţimea acelei autoprezentări extrem de stilizate - parte cioclu, parte gargui, parte Buddha serenisim, parte gentleman englez de modă veche, cu ascunzişuri sinistru-perverse - încearcă să se ridice Hopkins aici. Rezultatele sînt nostime, dar distanţa dintre datele fizice ale lui Hopkins şi ale lui Hitch rămîne insurmontabilă, iar părţile nu se leagă.