Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Nu se ştie cum

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Nu se ştie cum - şedinţă de terapie în grup


martie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
La Nu se ştie cum (Teatrul Nottara, regia Bocsardi Laszlo) nu eşti la teatru. Eşti oaspete în sufrageria elegantă a contelui Romeo Daddi. Păşeşti pe covorul ei pluşat, pe care, mai târziu, contele însuşi va merge desculţ.

Calci pe covor (timid, cu grijă să nu-l murdăreşti) pentru că eşti nevoit. Ca să-ţi găseşti locul în sală. Şi actul ăsta banal, firesc te introduce în poveste, te "contaminează" cu substanţa ei. Mai departe nu poţi să fii simplu spectator-privitor, n-ai cum să fii doar atât. Statutul tău e altul. Teoretic, să zicem că eşti oaspete în casa lui Daddi. Practic - dar asta descoperi abia în final - eşti părtaş (adică subiect!) la o şedinţă de terapie în grup.

Obiectul (şedinţei - dar şi unicul element de decor al spectacolului) e o masă mare, nobiliară, încărcată cu platouri şi frapiere rafinate, tacâmuri sclipitoare de argint. În jurul ei se desfăşoară acţiunea. De jur-împrejurul ei sunt aşezaţi spectatorii-oaspeţi.

Aparent e doar o masă (rotundă - formă ce simbolizează închiderea în sine). Aşa o vezi tu la început, aşa ţi se arată. Contele o vede altfel: portocalie-luminoasă sau jilavă-igrasioasă. O priveşte şi murmură: "Ce abis!..." Dar contele în general vede prea multe, ştie prea multe. "Ca să poţi trăi nu trebuie să ştii", spune el, "trebuie să crezi şi atât!". Nu mai mult.

Ceilalţi (soţia, Giorgio - cel mai bun prieten - şi Ginevra, nevasta acestuia) au impresia că Daddi pur şi simplu a înnebunit. De fapt, el trăieşte ceea ce în termeni de specialitate s-ar numi un proces de reactualizare a traumei.

A făcut fără să vrea, inconştient, "nu se ştie cum" un lucru rău. El îl numeşte "crimă". Şi acest fapt i-a readus în memorie unul similar, vechi de 30 de ani, crezut uitat. Dar, de fapt, doar foarte bine îngropat, sub multe straturi, latent. Pentru că, oricât de mult ne-am dori, nici unul dintre faptele noastre nu dispare, nu se pierde. Ele rămân adunate toate într-un loc, ascunse sau abia ivite, aşteptând momentul care să le facă din nou manifeste.

Contele se trezeşte brusc, peste noapte, vinovat de o dublă crimă. Asta îi declanşează un foarte crud proces de conştiinţă: descoperă cu brutalitate că nu e omul care se ştia, i se relevă propriile ascunzişuri întunecate, tenebroase, pe care în mod normal nu ar fi dorit să le cunoască. Vede enorm şi simte monstruos.

Ceilalţi nu înţeleg ce i se întâmplă. Ei reuşesc în continuare să se ascundă de sine, să-şi motiveze toate greşelile. Ginevra îl minte privindu-l în ochi netulburată. Îl înfruntă. La ea, camuflajul "crimei" e perfect, total, compact. Continuă s-o nege şi când fapta iese la iveală.

Ginevra, puternică, vorbeşte deschis, afişând o maximă sinceritate şi totuşi ştii (dar de unde?) că minte. Aici e meritul Adei Navrot, care interpretează excelent această dedublare, disimularea între expresia facială, sclipirile ochilor, inflexiunile vocii şi jocul mâinilor.
La polul opus, Bice, soţia contelui (interpretată de Catrinel Dumitrescu) e de o ingenuitate şi de o docilitate ce trezesc în Doddi cruzimea. Ea păcătuieşte în vis, act similar, oarecum la fel de (ne)condamnabil (fiind produs de inconştient, "nu se ştie cum") ca actele reale ale contelui. Greşeala stă, de fapt, în inocenţa (înţeleasă aici ca ignoranţă) cu care înţelege să-l povestească imediat, să i-l împărtăşească soţului. Povestindu-l, asumându-şi-l, visul capătă legitimitate, devine, într-un fel, real. Devine fapt, amintire a unui fapt.

Descoperindu-se brusc pe sine urât, desfigurat, contele simte nevoia să-i vadă şi pe ceilalţi la fel (pentru că ştie că sunt la fel). Atunci îi mânjeşte pe faţă cu vopsea roşie, neagră şi verde. Şi trăsăturile lor apar schimonosite, chipurile se schimbă, ca şi cum ar fi luminate de jos în sus.

Dar, în cazul lor, transformarea rămâne doar la nivelul feţelor. Ei nu sunt cuprinşi de aceeaşi luciditate ascuţită, tăioasă a contelui. Ambalaţi frumos, în rochii de seară impecabile sau în pantaloni pretenţioşi, de culoare deschisă, cu dungă, îşi consumă toată energia în menţinerea aparenţelor. Pentru a-i trezi, pentru a-i scoate din starea asta, Daddi strigă, aleargă, îi provoacă, face pe nebunul. Îi chinuie şi se chinuie.

Luciditatea căpătată brusc îl face să se scormonească singur, să se întoarcă pe toate feţele şi să se scuture, cu o curiozitate morbidă şi masochistă de a vedea alt fapt groaznic ascuns căzând din el. Acum, că tot a aflat, vrea să ştie până la capăt. "A şfichiui", ăsta e cuvântul potrivit pentru ce face Daddi cu conştiinţa proprie. El îşi îndreaptă această pornire şi spre cei trei, dar e atât de puternică încât ajunge şi la tine. Te ajunge şi pe tine.

Vizual, relaţia contelui cu sine este ilustrată cât se poate de potrivit, prin masa rotundă, despre care vorbeam la început. După ce vesela argintată dispare iar faţa de masă satinată alunecă, descoperim un bazin mare de sticlă, cu capacul şiroind a condens. Un acvariu uman, în care Doddi plonjează fără teamă. Apa - simbol al inconştientului şi contele cufundându-se în ea - metafora scafandrului. Sunt minunate relaxarea cu care contele se bălăceşte în sine şi exuberanţa cu care ne împroaşcă şi pe noi, ceilalţi, cei din jur, cu esenţa fiinţei sale. De fapt, asta a făcut şi până acum, pe tot parcursul piesei, dar verbal.

Distanţa dintre Daddi şi cei trei, dintre stările lor psihice sau gradele cunoaşterii de sine se exprimă plastic prin antiteza dintre mediile lor. Pe de o parte avem deschidere şi transparenţă în acvariul contelui şi, pe de cealaltă, nişte dulapuri masive de lemn (prin ale căror uşi cei trei intră şi ies ritmic), semn al lumii lor mărginite şi opace.

În final, Romeo Daddi reuşeşte să obţină o reacţie. Din partea lui Georgio, prietenul său. O reacţie ce îi va fi, însă, fatală: Georgio îl împuşcă. Pentru că, viu, Daddi simbolizează adevărul pe care l-a rostit, adevăr pe care soţul Ginevrei nu-l poate suporta, îl refuză.

Un pocnet, apa şiroind din acvariu, apoi tăcere. Corpul contelui ca un peşte mort. Acvariul acoperit cu faţa de masă rozalie, cu vesela sclipitoare. Cei trei la masă, mâncând friptură, într-o linişte falsă, serviţi de chelneri cu bărbi false. Şi atât.

Ba nu, mai e ceva. Marius Stănescu. El e interpretul contelui. Şi îi spun numele de-abia acum pentru că el apare doar în final, după ce Daddi moare. În halat, şiroind de apă şi eliberat de rol. Şi ce rol! În stare să-ţi provoace goluri în stomac şi urme de unghii în carne. Să te facă adică să participi, nu doar să priveşti ca la teatru.

Când pleci, calci pe covor hotărât, cu toată talpa şi, trecând pe lângă bazin, priveşti atent apa: e liniştită acum şi limpede.



 Toate articolele despre Nu se ştie cum


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Roxana Moroşanu


Alte articole

 Galerie foto - Nu se ştie cum, Ionuţ Saicu
 Nu se ştie cum, dar a ieşit splendid, Cristina Rusiecki


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer