Dar dacă cineva vrea totuşi să prelungească aceste clipe de minune, de miracol? Ce face? Răspunsul e simplu: devine Terrence Malick şi îi regizează cel mai recent film: To the Wonder.
Tema filmului e, aşadar, încercarea de a menţine la aceeaşi temperatură o clipă de magie, de revelaţie, de plenitudine. Personajele filmului - un cuplu de îndrăgostiţi şi un preot - interpretat magnific de Javier Bardem, nu acceptă mai puţin după ce au aflat că se poate mai mult. Ei sunt asemeni primilor oameni aruncaţi din Eden: rătăcesc deznădăjduiţi printre splendorile şi mizeriile lumii încercând să acceadă din nou la acea wonder.
La fel ca în The Tree of Life, Malick este un magician al imaginii, al frumuseţii tulburătoare pentru că e efemeră: marea înapoindu-se liniştită, în timpul fluxului, nisipul ca o saltea de apă, mugurii de apă din copac străpunşi de lumină. Din fericire, spre deosebire de filmul premiat la Cannes 2011, Malick a renunţat la imaginile cosmogonice ce duceau cu gândul cel mult la un documentar Discovery. În noul film, regizorul a ales o variantă îmbunătăţită, condensată; firul narativ este mai conturat deşi rămâne fidel viziunii malickiene şi este abia palpabil. Tocmai subţirimea firului narativ îl recomandă pe Malick drept unul dintre cei mai curajoşi regizori contemporani. El face pentru cinematografie ceea ce face Marina Abramovic în domeniul artei performative. Spectatorul nu poate să înţeleagă sau să se emoţioneze. Singurul lucru pe care îl poate face spectatorul, odată luminile stinse, e să cutreiere în acelaşi timp cu personajele, cu regizorul - să experimenteze.
Pentru că nu am mai trăit o astfel de senzaţie de când aveam 10 ani, când mi s-a părut că Mia Farrow şi Jeff Daniels au ieşit din pânza ecranului în The Purple Rose of Cairo direct pe scena căminului cultural de la noi din sat, nu pot să spun decât: Mulţumesc, Terrence Malick!