O viziune a Iubirii - To the Wonder

To the Wonder este cel de-al şaselea film al americanului Terrence Malick şi se distinge în filmografia acestuia prin faptul că a fost lansat abia la un an distanţă de Tree of Life, asta în situaţia în care până acum cel mai scurt hiatus pe care l-a avut acesta între două filme a fost de cinci ani. Din alte puncte de vedere, însă, filmul se încadrează perfect în filmografia şi stilistica autorului: cadre largi cu natura şi peisaje filmate la "ora de aur" (apus/răsărit), dialog rar, dar compensat de mult voice-over poetic, şoptit de vocile afectate ale protagoniştilor, poveste non-liniară cu fir narativ subţire, bazată mai mult pe moment individuale, opinii naiv-romantice despre iubire/ suflet / credinţă; niciunul dintre aceste elemente malickiene nu este absent din To the Wonder. Filmul urmăreşte relaţia a doi oameni, un El american, stoic, tăcut şi serios şi o Ea ucraineancă, emigrată în Franţa, divorţată, romantică şi pasională. Se întâlnesc în Franţa, unde sunt fericiţi şi proaspăt îndrăgostiţi; El o invită pe Ea şi pe fiica ei de zece ani să se mute împreună în Oklahoma, un loc ce pare aproape lipsit de oameni. Cele două nu se integrează însă prea bine, iar când El nu o ia de soţie şi viza ei expiră, ele se întorc. El reîntâlneşte o amică veche, apoi pe o alta divorţată, şi o nouă idilă începe şi merge bine. Ea nu-şi găseşte de lucru în Paris, fiica ei se mută cu tatăl şi astfel începe să se simtă singură; îi spune lui că vrea să se întoarcă, iar El renunţă la noua relaţie pentru Ea. Noul început pare promiţător, cei doi se căsătoresc, dar în curând se distanţează, Ea se culcă cu un altul şi rămâne însărcinată. Relaţia se termină, fiecare e fericit altundeva pe glob.
 
Structura narativă fragmentată nu urmăreşte o poveste, cel puţin nu după definiţia clasică, ci este mai degrabă o explorare a Iubirii ce se manifestă în cazul de faţă prin relaţia lui şi a ei, o explorare care devine frecvent copleşitor de intimă - prim-planurile abundă şi sunt adesea acompaniate de mai-sus menţionatele voice-overuri, veritabile revărsări ale unor suflete pierdute în căutarea absolutului şi prinse în nevoia de a oferi un sens profund spiritual oricărui eveniment sau detaliu. Decât să detalieze în mod uniform povestea, Malick alege să se concentreze pe scurte momente unite de mari elipse, rupând astfel convenţia clasică a unei poveşti cu un început, mijloc şi final clar definite. Aduce în faţa obiectivului adevărul că după o relaţie, după un eveniment, nu ne rămân în cap o poveste, un film pe care apoi să le putem îndosaria mental, ci doar o serie de amintiri - bune sau rele, relevante sau nu. Evită, de asemenea, construirea personajelor după şabloane cunoscute; dacă nu am avea voice-over-urile lor, nu am şti mai nimic despre protagonişti; îi vedem aşa cum vedem orice străin de pe stradă, din exterior, fără indicii verbale sau de acţiune care să îi plaseze în vreo tipologie precisă.
 
În teorie asta sună bine, dar aplicarea lasă de dorit, iar ruperea dintre interior şi exterior este prea mare pentru ca legătura dintre ce vedem şi ce auzim să nu pară forţată. La această problemă se adaugă personajul lui Javier Bardem, un preot catolic care se află într-o criză de credinţă din motive ce ne rămân, din nou, neexplicate, şi a cărui legătură cu restul filmului este în cel mai bun caz tangenţială. În căutarea lui Dumnezeu, acesta ne este prezentat în mare parte bâjbâind prin cartierele sărace ale oraşului, la fel de pierdut şi de nelalocul lui în peisajul urban, pe cât este în film.
 
Malick abordează temele iubirii şi existenţei cu naivitatea şi romantismul unui adolescent, dar cu toate acestea filmele sale reuşesc să nu cadă în absurd, în mare parte datorită faptului că alege să prezinte aceste sentimente prin vocile interioare ale personajelor sale, demonstrând că, deşi după o anumită vârstă nu mai este considerat matur a crede în Iubire, pentru fiecare dintre noi este o experienţă plină de minune când suntem îndrăgostiţi, când iubim, iar când e vorba de ce filtrăm prin propriii ochi, de cele mai intime gânduri, cu toţii credem în profunzime şi că putem vedea lumea ca pe un loc paradisiac (detaliu subliniat de numeroasele cadre largi cu natura inserate în filmele sale). Dacă până acum filmele sale aveau teme comune - iubirea şi speranţa pe timp de război sau legătura dintre toate evenimentele Universului -, în cazul de faţă acest lucru pare să lipsească, rezultând un exerciţiu pretenţios, plăcut ochiului, dar fără multe de spus.