Ce minunat este să vii la cinema, să se facă întuneric şi o echipă de talentaţii pământului, unul şi unul, şi reuşiţi ca tot împreună, să te facă părtaş la povestea lor emoţionantă. De data aceasta îl avem pe Stephen Daldry, regizorul neuitatelor Billy Elliot, The Hours şi The Reader, pe Eric Roth, unul din cei mai mintoşi scenarişti la ora actuală, pe Jonathan Safran Foer, scriitorul al cărui roman se ecranizează aici (acelaşi ca la liricul, amuzantul Everything Is Illuminated) - toţi tineri, toţi la cote înalte.
Lor li se adaugă Alexandre Desplat cu muzica sa continuă în cadru, ca la filmele mute, proptea eficientă şi deosebit de emoţionantă (cum a făcut şi la Girl with a Pearl Earring, Syriana, The Painted Veil, The Queen, The King's Speech, The Tree of Life, muzica lui potenţând imaginile în mod optim, ca să îţi intre mai bine în inimă).
Şi încă. Protagonistul, Thomas Horn, ales din 3.000 de băieţi, cu ochii lui mari, spectaculoşi şi uimitor de credibili, cu sfâşietoare situaţii şi scene, îţi devine ataşant, te face praf. Şi încă. Tom Hanks, într-un rol de mică întindere, volubil şi generos. Şi mai mult. Sandra Bullock care, prin cele câteva scene de durere surdă, te turteşte numai prin inflexiunea vocii - ce tehnică, ce actriţă de dramă această artistă de comedie romantică, desăvârşită. Şi apoi. Max von Sydow. Seniorul filmului. Cu un rol mut, mentorul, profesorul care nu predă. Cel care preia în film partitura de donare, de încurajare şi deschidere a specialiştilor din Good Will Hunting sau Finding Forrester. Cu experienţă în film cât o viaţă şi un rol cu mii de nuanţe, una mai frumoasă decât cealaltă, la care te uiţi fermecat.
Filmul începe ca o joacă pentru creşterea inventivităţii şi devine lin cel mai uman dintre toate cele care au vorbit despre dramele de la 11 Septembrie. Atacurile rămân în fundal, nu sunt pompieri sub dărămături, doar fugar la ştiri, totul fiind filtrat prin ochii unui băieţel de 9 ani, semi-autist, de o sensibilitate maladivă.
Şi, aşa cum ideea din Pay It Forward începea să ajute oameni diverşi, şi aici demersurile lui disperate de a găsi sensul ultimului mesaj al tatălui, reuşeşte să unească, să atingă, să impresioneze oameni diferiţi, sute de persoane legate cu fire neştiute, de un singur nume de familie. Filmul perfect despre comunitate, despre ajutor, înţelegere şi dragoste incandescentă.
Filmul este formidabil. Splendid, foarte îngrijit filmat, cu destule prim-planuri, cu multe scene de tăcere, originale, neprevizibile, calde, umane. Este filmul la care uiţi să respiri. Şi, când mai îţi aduci aminte să o faci, este doar pentru a-ţi drege glasul de lacrimi. Nu numai de colecţie, nu numai acut patriotic american ca atâtea altele, cât universal valabil despre pierderea cuiva drag şi puterea de a merge mai departe, indiferent cât de tare doare.
Un twist final deosebit de liric, de frumos şi o a doua şansă.
Credeţi-mă, ştiu că am spus de multe ori asta, dar, în cazul de faţă, chiar un film de neratat, de suflet. Abia aştept să citesc cartea. Ca şi filmul, ştiu că mă va da cu capul de asfalt, doar ca să pot să mă ridic apoi până la cer.
Mare, mare păcat că nu e niciun distributor care să îl aducă pe marele ecrane. A fost prezentat o singură dată în cadrul festivalului DaKino 2013, pentru care însă le mulţumesc, le mulţumesc, le mulţumesc.