Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Şaraiman

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pe roata trenului pierdut, eu ţi-am scris numele tău - Şaraiman


mai 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Un tren nevăzut spulberă vise, proiecţii şi ambiţii, iar corpul mut, aproape inert, care îl contemplă de la distanţă a fost demult strivit de roţile lui. Trenul e pierdut şi călătoria pentru totdeauna ratată, dar amintirea posibilităţii se prelungeşte în corpul dansatorului până când un altul, un vehicul interior, transformă călătoria într-un mind trip cu potenţialitatea reconfigurării. Corpul clătinat de şansele ratate, corpul mutilat de memoria neputinţei, corpul desfigurat de amintirile trecutului supravieţuieşte trenului pierdut antrenându-şi carnea într-un proces de reconstrucţie a sinelui prin umor şi autoironie aparent detaşată.
 
Şaraiman, cel mai recent proiect propus de Răzvan Mazilu publicului bucureştean, nu este atât un spectacol "despre ratare", cât mai degrabă o montare capabilă să înfăţişeze o multitudine de nebănuite posibilităţi pe care destinul le poate deschide tocmai prin ceea ce ne-am obişnuit, datorită convenţiilor şi stereotipurilor sociale, să clasificăm ca ratare sau pierdere. Inspirat din muzica Romicăi Puceanu, Şaraiman, nume misterios care dă şi titlul uneia dintre piesele iubitei cântăreţe de muzică populară, este o disecţie poetică şi recuperatoare, singurul act în care cineva care a pierdut ceva se mai poate pierde, nemaiavând niciun risc şi nicio miză.

Noutatea principală prin care Şaraiman a atras atenţia publicului, numeros şi curios la fiecare reprezentaţie, este introducerea în spectacol a conceptului de stand-up comedy, cu ajutorul lui Dan Badea, un profesionist al genului. Dinamic şi inteligent, acesta este o surpriză plăcută pentru iubitorii clasici de teatru mai puţin obişnuiţi cu stilul stand-up comedy. Atât prin discurs, cât şi la nivelul prezenţei scenice, Dan Badea dovedeşte că este un actor profesionist, care a găsit dozajul perfect între improvizaţie şi rigoare, nelăsând nimic la voia întâmplării. Actorul îşi face apariţia în spectacol cu modestie şi subtilitate, ştiind exact când să se pună în lumină şi când şi cum să tacă.

În toate momentele sale, artistul de stand-up comedy reuşeşte să îşi menţină discursul la un nivel de echilibru prin care creează relaxare, nepermiţându-i totuşi spectatorului să devină pasiv şi distant în acest demers. Fără a jigni, fără a se baza pe jocuri de limbaj facile şi la îndemână, Dan Badea te poate face să râzi pe moment pentru ca apoi, după ce toate replicile şi gesturile din show se sedimentează, să conştientizezi că tot constructul său umoristic are mize mult mai profunde, ce pot deraia în sensul opus direcţiei iniţiale în care întrevezi doar amuzamentul.

Borcanele - obsesia domestică a tuturor mamelor din România postcomunistă - pet-urile, cozile, vacanţele la mare, obiceiurile de la nunţi, toate aceste elemente integrate într-o formă identitară reprezentativă pentru ceea ce înseamnă autohtonism sunt micile obiecte sau obiceiuri care dau ritmul epuizării noastre în ratare. Nu acele evenimente mari care ne distrug într-un mod evident şi ireparabil, nu acele drame copleşitoare, ci toate lucrurile mici de care ne împiedicăm fără ca măcar să mai observăm: aici, sugerează Dan Badea, ar fi nucleul ratării. Ratare care poate căpăta, însă, atâtea culori, atâtea tonalităţi vii şi atâtea valenţe poetice încât aproape te bucuri că nu ai ratat îmbogăţitoarea experienţă a ratării.

Energiile latente conţinute în spectacolul verbal al lui Badea explodează în fragmentele propriu-zis coregrafice ale show-ului. Nadar Rosano, artistul israelian invitat pentru a realiza coregrafia în Şaraiman, îi construieşte lui Răzvan Mazilu un rol bazat pe mişcări simple, concentrate, dar marcate de nuanţe expresive amplificate de capacitatea bine-cunoscută a dansatorului de a se valorifica şi ca actor. Aşa cum a mai demonstrat-o până acum, Mazilu ştie nu doar să îşi creeze o prezenţă scenică atractivă şi magnetică, ci şi să dea tăcerilor şi ieşirilor bruşte din mişcare o importanţă la fel de mare în economia spectacolului. 

Personajul său foloseşte mişcarea ca ultim pretext pentru o mărturie aflată în afara oricăror mize decisive din punctul de vedere al unei realităţi impuse. Dacă visele s-au risipit în (ceea ce ne învaţă alţii că înseamnă) ratare, dacă măreţia celor mai frumoase ambiţii s-a dizolvat în aburii ultimului tren pierdut, atunci cel ce îşi expune corpul într-un context coregrafic devine un fel de Hamlet care ştie că poate fi totul în toate rolurile posibile, rămânând autentic în oricare dintre posturi, fie ea gravă sau imitând contorsiunile unui clovn nebun. Aşa-zisul ratat, cel întârziat pe drumul "pietruit cu flori şi cu safir", cum spune unul dintre cântecele Romicăi Puceanu din spectacol, nu mai poartă pe umeri povara niciunei demonstraţii, aşa că artistul jonglează cu propriile temeri şi pierderi până le transformă într-o cucerire personală inimitabilă.

Unul dintre planurile în care sincronizarea dintre mişcare şi cuvânt se conturează în mod vizibil în aproape acelaşi registru îl constituie monologul lui Dan Badea despre inventatorii români care au ratat recunoaşterea internaţională, cuplat cu episodul în care personajul lui Răzvan Mazilu ascultă trenul invizibil într-o stare de tensiune accelerată şi de remixul psihedelic al unei piese cântate de aceeaşi Romica Puceanu. Grav şi pe alocuri chiar întunecat, dansatorul creează în acest punct al spectacolului una dintre cele mai tulburătoare scene, folosindu-se mai puţin de mişcarea corporală, cât de expresia facială care pendulează între crispare şi resemnare plină de demnitate.

Momentul când personajul conştientizează ratarea acestui tren, intenţionat construit ca proiecţie şi ferit de o înfăţişare materială, este unul decisiv, în care pierderea poate conduce fie către blocaj, fie către o reconstruire a traseului existenţial. Arhitectura spectacolului este compusă într-un mod suficient de subtil cât să nu ofere un răspuns sau o soluţie cu privire la destinul acestui personaj generic, lăsând, însă, în urmă, o pânză în care luminile şi umbrele învaţă să convieţuiască în mijlocul unei "nunţi imense, absurde, ca o shaorma cu de toate", după cum conchide Dan Badea spre final. 

Chiar dacă nu vorbesc şi chiar dacă se mişcă doar ghidate de impulsurile dansatorului, obiectele prezente în scenă au o funcţionalitate deloc neglijabilă în ansamblul ideatic din Şaraiman. Răzvan Mazilu transferă asupra manechinului din plastic un întreg bagaj din senzualitatea proprie, conferindu-i valenţele unui alter ego legitimat să asiste la tot procesul - de la ratare şi regret spre conturarea unui univers propriu şi în concordanţă cu libertatea sa interioară. Artistul manipulează marioneta în toate felurile, găsind în ea o breşă salvatoare pentru toate proiecţiile care nu îşi pot găsi materializarea în universul "real". Valiza este obiectul care ţine personajul la răscrucea dintre două lumi, propulsându-l într-un impas care adânceşte abisul mereu prefigurat: una este lumea de care ar vrea să se despartă, dar nu poate să o facă până la capăt, iar alta este lumea în care ar vrea să pătrundă, dar nu ştie sigur dacă vrea. Trandafirii stridenţi din plastic sunt punctul culminant al unor dimensiuni kitsch - mentale sau concrete - care ne dinamizează existenţa până acolo încât nu ne mai putem separa de ele. Între toate acestea, se infiltrează sticla de bere, instrumentalizată de Dan Badea pentru a contura profilul acelei lumi minore şi provinciale în care România pare definitiv instalată.

Dacă tot cumulul de mişcări, gesturi, obiecte şi discursuri se bucură de coerenţă, tensiune gradată şi un rafinament al expresiei care evită manierismul, aceasta se datorează prezenţei Ginei Şerbănescu în dramaturgia coregrafică. Un concept recent în artele spectacolului din spaţiul autohton, dramaturgia coregrafică este greu de cuantificat în rezultatul final al unui astfel de produs artistic, însă în Şaraiman această intervenţie îşi face simţită funcţionalitatea prin efectul de ordine şi armonie între secvenţele coregrafic-verbale şi prin echilibrarea acestor două forme de limbaj, astfel încât spectacolul să rămână permanent într-un registru stilistic clar asumat. 

"Pe nisipul de la mare / Eu ţi-am scris numele tău / Şi-a venit furtuna mare / Şi l-a şters, îmi pare rău", sună începutul unui alt cântec nostalgic-tânguitor din spectacol. În acest spaţiu şters al nisipului, în spaţiul luminos şi generos care rămâne în urma trenului pierdut, se conturează posibilitatea unui destin nou şi împlinit tocmai prin experienţa ratării. Dar după colţul întunecat al scenei din care ne priveşte manechinul impasibil, stă la pândă, periculos de aproape, chiar ratarea acestei a doua şanse. Şi atunci, poate că singurul lucru care ne mai rămâne de făcut - actori, dansatori, spectatori sau manechine - este să transformăm "nunta absurdă" în normalitate. Obligatoriu, dansând.
 



 Toate articolele despre Şaraiman


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Beatrice Lăpădat


Alte articole

 Un Şaraiman la FEST-FDR, Timişoara, 2014, Roxana Tonţa
 Galerie foto - Şaraiman, Dani Ioniţă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer