Pe el, pianistul Lucian Ban, l-am descoperit într-o duminică seară, în faţa televizorului. Vorbea încet , calm, ardeleneşte, deşi accentul trăda mai degrabă îndelunga şedere la New York. Cânta într-un fel care m-a dezarmat şi pe care mi-e greu să-l transpun în cuvinte. Nu sunt o cunoscătoare de jazz sau de estetici muzicale aşa că nu pot să disec partituri, desfăcându-le matematic în note, teme, motive sau mai ştiu eu ce alte bucăţele. Ce îmi amintesc e întunericul care înconjura pianul alb din platou şi senzaţia de ploaie de vară alunecându-mi pe piele în timp ce mâinile lui alunecau pe clapele pianului.
La Odeon, l-am redescoperit. Sau poate l-am întâlnit pentru prima dată. Cu părul încă umed după o ploaie văratecă care m-a prins pe aleile Cişmigiului la fel de pe nepregătite ca cele două compoziţii din deschiderea concertului pe care Lucian Ban a ţinut să le dedice bunicii sale. Un fel de baladă nesfârşită ce are de-a face mai mult cu canonul muzicii de cameră decât cu jazzul aşa cum credeam eu că îl ştiu. Şi totodată un sentiment de libertate care m-a cuprins de la primele note şi a rămas cu mine mult timp după ce m-am ridicat din scaunul cu tapiţerie roşie.
La câţiva metri de scenă, jazzul e viu. Pianul lui Lucian Ban se amestecă cu vioara şi saxofonul cu tăcerea lui Evan Parker şi cu respiraţia fremătătoare a lui Matt Maneri.
Colaborarea dintre Ban şi Matt Maneri este bine cunoscută publicului român aşa că a vorbi despre chimia dintre cei doi seamănă deja a platitudine. Doar că felul în care muzica lor se amestecă cu privirile furişe şi şoaptele de dinainte de o partitură nouă are ceva aproape inexplicabil care te cucereşte şi care te împiedică să închizi ochii. E o vrajă a live-ului, a jazzului liber să alunece în balade şi în frânturi de folclor atât de subtile încât se prea poate să mi le fi imaginat pornind de la numele albumului, de la locul în care s-a născut el (inima Transilvaniei) şi de la bunica lui Lucian Ban căreia, spuneam mai devreme, a ţinut să îi dedice începutul concertului, la fel cum Matt Maneri i-a dedicat Nobody knows the trouble I've seen tatălui.
Nu a fost un concert eveniment, ci o întâlnire între prieteni vechi, o sărbătoare a jazzului, dar mai ales a libertăţii care îl defineşte, iar ceea ce părea să fie un aer grav pe album s-a transformat în sala de la Odeon într-un amestec de jazz, de balade şi de blues melancolic închinate altădată-ului. Dar asta e numai o cronică profund subiectivă.