mai 2013
Hobbit: An Unexpected Journey, The
La mai bine de zece ani de la ecranizarea celebrei trilogii a Stăpânului inelelor, regizorul neozeelandez Peter Jackson revine auto-referenţial (în mod forţat sau nu) asupra arhicunoscutei trilogii, distilează câteva personaje centrale (Gandalf, Galadriel, Saruman, Gollum, chiar şi Frodo, la început) şi fire narative (tratate pe larg în cele trei cărţi şi mai puţin în filmele aferente, precum cel al lui Radagast), le leagă cu ajutorul a cinci scenarişti de acţiunea romanului prequel al lui Tolkien, astfel dilatându-l, şi creează o primă parte a unei alte trilogii ce va să fie - The Hobbit: An Unexpected Journey.

Experienţa conceperii acestui film (stadiul scenaristic) reiterează experienţa lui Tolkien, care, după ce scrie trilogia LOTR la cererea editorului său, mult mai apreciată decât Hobbitul, este nevoit să revină asupra primului roman (publicat iniţial în 1937) şi să-l recalibreze după noile fire narative şi tipologii create în trilogie, ajungând la publicarea lui în a treia ediţie revizuită în 1966, tot la zece ani după publicarea celor trei cărţi Stăpânul inelelor. Cu toate acestea, filmul lui Jackson este mult mai tributar trilogiei, creând numeroase paralele "post-anticipative" aproape strict omagiatoare (întâlnirea din Ţinutul Elfilor, vulturii veniţi în salvarea protagoniştilor după somarea unui fluture de către Gandalf, decorurile selenare din jurul lui Gollum, apusul feeric din Rivendell, separarea protagonistului de grup, profilul războinicului rătăcitor Aragorn vs. Thorin, etc.), chiar dacă diferenţele dintre cele două superproducţii există, la nivel tematic şi la nivelul abordării.

În primul rând, în The Hobbit nu mai apar oamenii, ei fiind un fel de succesori ai hobbiţilor, mai enigmatici şi cumva mai flegmatici, după cum o să arate personajul lui Aragorn din LOTR. Aşadar, natura cât de cât umană a personajelor din The Hobbit rămâne doar la nivelul aparenţei, eroii semănând din ce în ce mai mult cu eroii de basm, sau datorită efectelor speciale, cu cei de benzi desenate. Folosirea CGI-ului şi a tuturor tehnologiilor avansate, care nu erau disponibile acum zece ani pentru LOTR, este cumva motivabilă de însăşi materia epică, mai plină de creaturi fantastice inspirate din universul botanic adorat de Tolkien şi cu mai multe episoade realistic-challenging, precum lupta munţilor de piatră, care dau izul de mitologie al poveştii. Dar supradoza de CGI devine destul de confuzivă pe parcurs, dacă te gândeşti că în LOTR, gnomul Gimli, fiul lui Gloin din The Hobbit, abia reuşeşte să sară de pe o stâncă pe alta şi capătă un fel de alură de "mic, dar al dracului", pe când strămoşii săi cădeau în gol prin abisurile goblinilor, prăbuşindu-se cu decor cu tot, şi nu aveau nici măcar o zgârietură. De asemenea, înfruntarea cu adversarii, care tot apar pe parcursul drumului, seamănă acum cu un "clash of the titans", pentru că nici orcii (în LOTR, nişte mici Frankensteini diavoleşti, dar cam prostalăi) nu mai sunt ce-au fost (de fapt, ce urmează să fie), adică nişte "greu de ucis" călare pe lupi supradimensionaţi. În consecinţă, şi acţiunea filmului, foarte concentrată şi plină de evenimente condimentate cu suspans, capătă un aer grandilocvent (fără a avea o anume nostalgie după luptele corp la corp filmate de actorii din LOTR), care-l aseamănă cu mai noile producţii Marvel.

În al doilea rând, şi în mod paradoxal, The Hobbit, această primă partea dintr-o viitoare trilogie, e mai mult decât o epopee, ca în cazul LOTR, căpătând, mai degrabă, forma distinctă a unei odisei cu accente de bildungstroman, în care scopul călătoriei este blurat pe parcursul filmului de tot felul de evenimente adiacente ce complică parcursul eroilor şi modul în care aceştia percep cu adevărat răul care-i înconjoară şi care trebuie înlăturat, în prim-plan rămânând povestea neiniţiatului Bilbo, un fel de Prâslea printre cei 13 războinici gnomi, cel care învaţă o lecţie despre curaj şi predă celorlalţi (şi publicului, prin film) o lecţie despre încredere şi cum esenţele tari se ţin în sticluţe mici. Personajul lui Bilbo, interpretat în varianta tânără de Martin Freeman, diferă contrastant de Frodo, ingenuu şi fragil, acesta (Bilbo e unchiul lui Frodo) fiind acum mult mai spiritual, mai jucăuş şi glumeţ, chiar dacă până la final, când sare la jugulara orcului Azog, e luat de fraier (împrumutând ceva din stilul de joc al comediilor americane, un simţ al gag-ului şi o mimică a feţei ce amintesc de Jack Lemmon - The Apartment). Aşadar, povestea lui, cu tot cu episodul clin d'oeil al găsirii inelului şi înfruntarea intelectuală cu Gollum, demnă de intrările şi ieşirile din piramide ale lui Indiana Jones, este totuşi elementul central al filmului, după care vine aventura gnomilor rătăcitori care au nevoie de ajutorul lui. De aceea şi aparentul retard al poveştii propriu-zise (filmul se termină acolo unde povestea ar fi trebuit să înceapă), care-şi primise ipoteza încă din prologul filmului, din voice-over-ul lui Bilbo bătrân, dar care ajunge să fie de fapt un "cum am făcut să ajungem acolo", adică o aventură neaşteptată, cum spune titlul (şi un mic stunt comercial, oferind publicului doar un preludiu şi multe promisiuni).

Peste toate comparaţiile, filmul nu e pur şi simplu un fantasy de aventuri, pe schema proppiană a basmului, ci oferă spectatorului destule lucruri de reflectat sau mici zaharicale, precum secvenţele ca de music hall ale gnomilor petrecăreţi (cu tot cu coregrafia farfuriilor sau cântatul ritualic în faţa şemineului). Cel mai delicios este blatul geo-social pe care se bazează povestea (care se datorează, in the first place, lui Tolkien) şi care te face să găseşti tot felul de trimiteri la lumea reală. Povestea gnomilor capătă referinţe culturale iudaice, limba lor fiind gândită de Tolkien după idişul evreiesc, acoperite în film de un strat gros de scoţienism cvasi-grobian, destul de prost înţeles de unii ca o caracteristică evidentă a celticilor roşcaţi, bărboşi şi cheflii, pe când, elfii aroganţi, cu un complex de superioritate uşor arian, dar eleganţi şi, în esenţă, de ajutor, sunt un fel de francezi de peste drum, ce trăiesc în castele în stil gotic-renascentist à la basilicile pariziene, mănâncă salată şi ascultă armonii de harpă, într-o portretizare evident ironică. Lipseşte povestea de dragoste şi, mai ales, o figură feminină pregnantă - Galadriel e aceeaşi din LOTR şi prezenţa ei în film nu durează mai mult de cinci minute, creând un handicap prin slaba reprezentare a donatorului (Sf. Vineri în varianta elfilor) - ceea ce dezindividualizează protagoniştii războinici, şi subliniază îngroşat caracterul de odisee al poveştii (pe lângă faptul că gnomii nu mai au un teritoriu al lor, nici măcar nu poate fi vorba de treisprezece Penelope care să-i aştepte!).

Umorul este ceea ce The Hobbit câştigă în faţa trilogiei inelului, căpătând o atmosferă mai degajată. Cam toate personajele fac o glumă sau un comentariu witty, chiar şi enigmaticul prinţ moştenitor Thorin, spre final, când îi recunoaşte meritele lui Bilbo. La nivel vizual, pe lângă artificiile computerizate, se remarcă o mai mare fluiditate a cadrelor, a mişcării, o mai mare frecvenţă a travurilor, macaralelor şi mişcărilor de transfocator, în armonie cu dinamismul intern al poveştii (la nivelul acţiunilor şi umorului amintit). The Hobbit rămâne, aşadar, cu toate imperfecţiunile şi dulcegăriile sale, o încercare reuşită de a învia spiritul unei lumi deja prezentate şi a unei imaginaţii colective, pe baza căreia se anunţă o viitoare isterie de marketing şi repromovare.

Regia: Peter Jackson Cu: Martin Freeman, Ian McKellen, Richard Armitage, Andy Serkis, Hugo Weaving, Elijah Wood, Cate Blanchett

0 comentarii

În programul cultural

HBO 2
15.04.2021 20,30; 04,15

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus