Stilul interpretativ nu este neapărat greoi ci, mai degrabă, necizelat pe alocuri, ceea ce contribuie la definirea lacunară a motivaţiilor personajului. Desigur, textul propriu-zis (adaptat după piesa lui Franz Xaver Kroetz, La noroc) conturează subiectul încă de la primele replici şi îi dezvăluie caracterul facil, fără să lase loc de complicaţii tematice, sau de incertitudini cu privire la deznodământ. O viitoare mămică merge cu trenul spre oraşul în care locuieşte tatăl copilului ei. Deşi în cea mai mare parte a timpului îi caută (şi îi născoceşte) bărbatului tot felul de justificări naive şi transparente, de fapt îl caracterizează, fără voia ei, drept o canalie absolută, pe care publicul nu poate decât să o deteste. Dincolo de tuşa vădit melodramatică, aplicată simplist, povestea are potenţialul de a stoarce câteva suspine empatice. Nu o face, tocmai pentru că resursele de patetism lacrimogen nu sunt exploatate suficient ci, din contră, ascunse sub câteva lamentaţii cu destinatar nesigur.
Probabil că lanţul de erori care stă la baza acestei montări porneşte de la decizia de a o prezenta pe protagonistă ca fiind încă însărcinată şi, prin urmare, de a elimina prezenţa fizică a copilului. Modificarea, oricât ar fi ea de explicabilă şi, până la urmă, de necesară, nu se reflectă suficient în monologul femeii, astfel încât confesiunea ei devine cu atât mai derutantă şi mai necoagulată. Actriţa se adresează când publicului, când copilului, într-o alternanţă continuă şi confuză. În tot acest timp, persoana "tăticului" este evocată iar, şi iar, cu o asemenea stăruinţă încât, de la un moment dat, îşi pierde semnificaţia.
Cu excepţia unui scaun, plasat în mijlocul spaţiului de joc, scenografia este, mai mult sau mai puţin, inexistentă. Altminteri, contextul se profilează încă de la început. Spectatorii pot accepta, fără prea multe obiecţii, faptul că personajul se află într-un tren. Acest lucru este, de altfel, verbalizat. Prin urmare, folosirea sunetului ritmic, menit să sugereze mişcarea vehiculului, nu are niciun rost, ba chiar devine pleonastică şi deranjantă.
Teodora Păcurar realizează, deci, un spectacol de o calitate îndoielnică, construit neglijent, fără nicio atenţie la detalii. Cu toate acestea, reprezentaţia ei nu plictiseşte publicul şi nu-l exasperează printr-o durată prea mare. Mai mult, dacă ar avea o regie propriu-zisă, care să-i dea consistenţă şi să repare devierile de sens, spectacolul acesta ar putea deveni mult mai agreabil şi mai uşor de receptat în integralitatea lui.
One-woman show cu Teodora Păcurar
după "La noroc" de Franz Xaver Kroetz (text disponibil gratuit la Editura LiterNet aici)