Un alt aspect care merită menţionat este folosirea tehnologiei pentru a crea ambianţa dorită. Majoritatea one-man/women show-urilor încearcă să minimalizeze decorul, dar nu acesta. Folosirea microfoanelor pentru a crea ecouri, folosirea foliei pentru a acoperi scaunele şi alte obiecte din sală, dar şi sunetele emise de diferite elemente de recuzită (o brichetă, o ţigară, un foehn, un scaun etc.) dau senzaţia că te afli în mintea personajului.
Piesa începe de la cuvânt şi puterea lui, şi prezintă drama unei femei care se îndrăgosteşte nebuneşte de un bărbat. Ei trăiesc, o vreme, fericiţi, dar ea rămâne însărcinată şi el o obligă să avorteze, iar după aceea ea nu mai poate avea copii. Pasiunea ei pentru bărbat rămâne, totuşi, neschimbată, în ciuda faptului că acesta începe să o înşele seară de seară. Într-un final, o părăseşte, iar, după ce trece de faza în care este disperată, viaţa ei se schimbă în bine (parcă am reînviat).
Peste o vreme, cei doi se reîntâlnesc în spital, dar el nu o recunoaşte şi începe să flirteze cu ea. Femeia îl refuză şi scoate un pistol. Împuşcătura îl lasă paralizat, iar ea devine infirmiera lui.
Mai urmează câteva frânturi de amintiri, dar spectacolul se apropie de final. Un discurs simplu despre cum uităm că cei ce se urcă pe scenă în faţa noastră sunt, totuşi, oameni ne apropie, parcă, mai mult de personaj.
Revin, ceea ce este cu adevărat izbitor la Numele meu nu este Pascal este atmosfera. Limbajul explicit şi muzica pe care Diana o cântă din când în când întregesc parcă acel moment al resuscitării, în care totul pare să se amestece. Nu mai sunt nimic, pentru că am încercat să fiu totul.
Numele meu nu este Pascal, one-woman show cu Diana Nedescu
Text: Diana Nedescu, după Luni de fiere al lui Pascal Bruckner
Video / sunet: Bogdan Coman.