Basm la zi - Blancanieves

După cum observa Farran Smith Nehme într-un review al filmului Blancanieves, punctând faptul că un travling deasupra moşiei e o referinţă la mişcările de camera de deasupra moşiei din Citizen Kane (1941, regie Orson Welles), cinemaul classic a devenit un soi de folclor modern. Readus la viaţă şi omagiat în ultimii ani este şi cinemaul mut. The Artist (2011, regie Michel Hazanavicius) e cazul mainstream, devenit faimos după ce a fost oscarizat. Tabu, filmul lui Miguel Gomes, e un alt succes, dar cumva în altă direcţie - una care îmbină mai complex la nivel narativ cinemaul mut. Ei bine, din partea unui regizor care dă dovadă de o aplecare spre omagiu şi în Torremolinos 73 (2003), filmul Blancanieves prezintă caracteristici care îl individualizează oarecum faţă de exemple de filme mute recente date mai sus. Povestea e bazată pe basmul Fraţilor Grimm şi ancorată undeva în Sevilla anilor '20. Tatăl este un faimos toreador, mama vitregă este asistenta care l-a îngrijit după ce era să moară, iar Albă-ca-Zăpada este Carmen, fata pe care o vor salva şase pitici, alături de care va cunoaşte faima de toreador pe care a avut-o şi tatăl ei. Iar prinţul este chiar unul dintre pitici, care are grijă de corpul mort al fetei, ce ajunge obiect de exploatat comercial la circ. Povestea are elemente de surpriză pentru cei care se aşteaptă la o altă adaptare cuminte, foarte fidelă, a celebrului basm.

Filmul e în mod deosebit pitoresc, cu nuanţe, atât la nivelul naraţiunii, cât şi la nivel de plastică a imaginii. Superstiţiile personajelor (pălăria lui care nu ajunge la soţie şi cade pe jos - semn rău, vedem asta în privirea ei), dansul lor flamenco, ironia (mama vitregă în corset şi cu bici călărindu-şi amantul sau punându-l în lesă ca pe un căţel atunci când este pictată, uşurinţa cu care apoi îl ucide, cu masca ei cosmetică pe faţă, în outfit-ul Art Deco), narcisismul care acum e reprezentat de dorinţa mamei vitrege de a apărea în paginile revistelor, prietenia fetei cu un cocoş, dozele de estetică a urâtului (sângele femeii care naşte, cocoşul gătit), grotescul drăgălaş al personajelor de circ, pozele pe care cei prezenţi la înmormântare le fac cu mortul stând pe canapea, finalul - toate ajută la construcţia unei poveşti care nu mai păstrează decât scheletul de la basm, fiind cu mult transformată. Imaginea este un omagiu adus primelor filme, dar şi influenţelor expresioniste, care se simt foarte puternic la nivel de ecleraj şi de compoziţie. Inclusiv proporţia imaginii este de 4:3. Lumina este foarte bine controlată - sau mai bine zis, raportul între lumină şi întuneric este unul foarte bine calculat, zonele fiind puternic delimitate. Există cadre (ca acela în care fetiţa stă în braţele tatălui paralizat) în contre-jour, care sunt aproape tablouri compuse doar din lumină şi din întuneric. La fel ca expresioniştii, Pablo Berger recurge la o stilizare intensă, cu atenţie şi la costume, scenografie, machiaj. Actorii aleşi au trăsături puternice, pe care machiajul le evidenţiază tot în direcţia jocului dintre lumină şi întuneric: buzele actriţelor şi genele lor puternic rimelate contrastează cu paloarea şi perfecţiunea de porţelan a tenului. Se foloseşte des de încadraturi strânse, de detalii, camera iubeşte gros-planurile (fie că sunt ale personajelor principale, fie că sunt feţe pe care spectatorul le vede pentru o singură dată) şi expresiile faciale, deseori preferând contraplonjeul. Camera nu este una statică, aproape că aminteşte de ritmul pe care filmele mute le aveau, pricinuite de efectele numărului de cadre pe secundă folosit. Montajul are unele părţi scurte în care e foarte alert, apropiat de stilul unui videoclip.

Muzica este un alt strat care se adaugă la această construcţie eclectică. Berger foloseşte muzica de orchestră, dar şi muzica flamenco, tipică zonei în care plasează acţiunea, atât non-diegetic, cât şi diegetic (există scene de dans), iar trecerea între ele se realizează foarte fluid; spectatorul nu este deloc bruscat. De altfel, nimic nu este brusc şi inoportun în acest film, toate influenţele şi referinţele sunt închegate conştient, ceea ce face ca Blancanieves să fie o încercare originală de a face film mut în zilele noastre.