Ca să lămurim formalismul de care învinuim acest film, trebuie să ne răspundem la întrebarea de ce tocmai această poveste (scrisă în 1812 de către Fraţii Grimm şi reinterpretată ciuntit de către Pablo Berger în spiritul culturii spaniole) a meritat să fie spusă cinematografic cu mijloacele artistice ale silent era-ului, pe care filmul se laudă că-l omagiază? Notăm aici că acţiunea filmului este plasată predominant în anul 1929 (cu doi an după apariţia sonorului în film, din punct de vedere istoric), anul în care Blancanieves (Albă-ca-Zăpada), alias Carmencita, scapă de sub tirania mamei vitrege şi îşi urmează destinul de toreador, călcând pe urmele tatălui ei, alături de o trupă de pitici circari, care se mai întreceau şi ei din când în când în lupte cu nişte viţei. Oare candoarea şi naivitatea poveştii să fi rimat în conştiinţa regizorului cu această stilistică? Şi până la urmă ce presupune muţenia unui film? Lipsa dialogului este compensată nu de imagini sugestive, ci de cartoane (intertitluri) previzibile şi aproape pleonastice. Muzica de film (care, presupunând că e film mut, ar fi fost adăugată ulterior) e şi ea atribuită imaginilor în aceeaşi cheie tautologică, la un moment dată creând un reflex pavlovian spectatorilor, care, dacă aud o schimbare de ritm sau o măsură mai jos, ştiu că urmează să se întâmple ceva rău. Mai mult de atât, există numeroase sincronizări de sunet post-procesate precum clopote, artificii, muzica patefonului (cu versuri numai bune de soundtrack!), care dau de gol compromisurile regizorale. Ca să nu mai vorbim de intervenţia cea mai frapantă pe sunet, melodia extradiegetică în care, pe ritmuri de flamenco, o voce tânguitoare cântă tocmai despre la piel blanca de Blancanieves, în secvenţa în care Carmencita cade secerată de otrava mărului. Silent film să fie, dar s-o ştim şi noi!
Imaginea filmului nu comite erori atât de flagrante, rămânând în limita bunului simţ al pastişei (abţinându-se de la eventualele mişcări de macara care ar fi dat peste cap ecuaţiile anilor '20) şi constituie, totuşi, unul dintre punctele forte ale filmului (chiar dacă Blancanieves a fost filmat color, iar materialul a fost desaturat în post-producţie). Povestea, în schimb, o dă în bară în momentul meta-auto-referenţierii, într-una din replicile unui pitic care îi spune Carmencitei (pentru pitici, încă anonimă): "O să te numim Blancanieves (Albă-ca-Zăpada), ca pe personajul din povestea aceea!". Dacă până atunci, structura filmului păstrase din povestea iniţială doar momentele-cheie, tratate ca acţiuni (ce face personajul, nu cum face), intenţia clară a filmului în ochii spectatorilor părea să fie adaptarea conştientă a basmului la o societate din alt mediu şi alt timp, or, replica piticului vine ca un clin d'oeil inutil care face tot parcursul anterior să pară o simplă coincidenţă de fapte, în care, pasămite, un personaj care tocmai a intrat în diegeză are intuiţia (complet nemotivată, de altfel) că povestea lor seamănă cu cea originală. Spre final, totul devine previzibil şi îşi pierde complet din motivaţiile dramaturgice, odată cu intrarea în scenă a mărului vrăjit. Şi dacă până aici nu ne-a fost frică de spoilere, ultimul sfert de oră al filmului nu trebuie povestit, pentru că pare să fi obţinut definitiv decizia de divorţ cu povestea Fraţilor Grimm.
Detaşându-ne de experienţa acestui film, care, în definitiv, nu este un film prost pentru publicul spectator care nu stă la pândă să analizeze orice neconcordanţă cu ceea ce-şi propune, merită să ne întrebăm dacă experienţa vizuală a unui cinefil actual mai poate fi satisfăcută de ceea ce se realiza la începuturile cinematografului. Argumentul suprem adus în discuţie e că parcursul descoperirilor artistice şi dezvoltărilor tehnice în domeniul cinematografic a fost făcut consecutiv, astfel încât, chiar şi cele mai noi mijloace de expresie filmică se bazează (ba chiar, conţin) achiziţiile culturale ale începuturilor. În ce măsură, atunci, mai putem aprecia acele filme?
(Critica adusă filmului Blancanieves nu se bazează pe faptul că omagiază acest tip de cinematograf, ci că-l omagiază prost.)