Oamenii sînt naivi dacă îşi imaginează că trupurile lor sînt complet lipsite de pene. Numai că, într-o bună zi, vine la ei unul pe nume Orfeu, un poet amărît, cu triplă cetăţenie (primitivă, clasică şi greacă), şi Orfeu acesta începe să le vorbească oamenilor într-o limbă moartă de curînd într-un accident de circulaţie internaţională, şi oamenii înţeleg atunci că ei dintotdeauna au fost acoperiţi de pene, ceea ce e foarte bine. Însă, vorba unui alt poet, pe nume Naum, mult mai bine este să ai frunze, să rămîi undeva plin de frunze, cu o scîndură protectoare lipită de măduva spinării, cu o mămăligă maternă lipită de văduva spinării, e mult mai bine să ai frunze şi pene şi măşti şi o voce portocalie în interiorul căreia s-ar putea face foarte multă dragoste – totul e să ai cu cine. Orfeu avea cu cine, o avea pe Euridice. Însă, într-o bună zi, la fel de proastă ca zilele cele mai proaste din lume, vine un şarpe la Euridice şi o muşcă, şi Euridice moare, şi Orfeu începe să umble prin lume ca un disperat, cîntînd la citeră şi îmblînzind fiarele şi oamenii, ceea ce, în fond, e acelaşi lucru. Şi amărîţii ăia doi, de fiecare dată aceiaşi alţii, care păstrează dragostea pe lume, se iubesc ca nişte nenorociţi, sînt dotaţi regulamentar cu mîini şi picioare,cu scînduri infinite, cu umeri înfrunziţi, cu scînduri pline de pene, cu păr-mălai, se plimbă de colo-colo cu hieroglife "Nigredo" pe faţă şi aşa mai departe. Şi unul cu barbă, care pare mai domn, vorbeşte cu gura plină de fum, vorbeşte cu ura plină de ceaţă, se lasă săpunit de o cucoană care începe să blesteme cînd ţi-e lumea mai neagră. Nenorociţii ăia doi se iubesc în nişte cîrpe sentimentale, şi ea moare, şi el e disperat, şi muzica îmblînzeşte şerpii explozivi, farmecă pelicanii nesiguri şi leii verzi – ce mai, e o jale generală şi absolut încîntătoare. Revenind cu picioarele (încărcate de pene) pe pămînt, mărturisesc că de mult nu am văzut ceva mai frumos decît acest spectacol.