Metamorfozele unui actor - Dragoş Pâslaru

Pe 1 iulie 1951 se năştea actorul român Dragoş Pâslaru. Vreme de aproape 20 de ani a fost o prezenţă nelipsită din lumea teatrelor - Tineretului din Piatra Neamţ (Somnoroasa aventură, Trei surori), C. Nottara (Karamazovii, Cum vă place, Trăsura la scară), Odeon (...au pus cătuşe florilor), L.S. Bulandra din Bucureşti. A jucat în spectacole de teatru T.V. (Patima fără sfârşit, Ciuta, Trandafirul şi coroana, Don Carlos etc.), în teatru radiofonic (Adam şi Eva, Savonarola, Robespierre, Mioriţa ş.a.) şi în filme (O lacrimă de fată; Pruncul, petrolul şi ardelenii; Concurs; Singur de cart; Cantonul părăsit; Să mori rănit din dragoste de viaţă, Ochi de urs; Întoarcerea din iad; Drumeţ în calea lupilor; Balanţa; Şobolanii roşii; O vară de neuitat; Femeia în roşu; Fii cu ochii pe fericire ş.a.).


Personajele sale - chiar şi episodice - treceau mereu scena sau ecranul. Îşi rămâneau undeva, nu pe retină, ci în memoria involuntară. La începutul anilor 80, l-a interpretat pe Alioşa Karamazov în montarea lui Dan Micu şi Horia Lovinescu după Dostoievski de la Teatrul Nottara. Apoi a mai dat viaţă unor personaje de o stranie frumuseţe: Culi Ursake (în Ochi de urs) şi Veanu (în Umbrele soarelui). Câţiva ani mai târziu s-a reîntors - pe bune - la tăcerea lui Alioşa. Între timp devenise (imediat după 1990) una din vocile cele mai respectate din Piaţa Universităţii. Incidentele violente de la mijlocul lui iunie 1990 - când, consecvent convingerilor sale, nu a fugit din calea agresorilor - l-au făcut popular în întreaga ţară. Treptat a renunţat la teatru, apoi şi la film. Începutul mileniului trei l-a găsit sub o nouă identitate - aceea de monah.


Metamorfozele sale amintesc oarecum de relatările din vechime despre actori care, în primele veacuri de creştinism, interpretau creştini, pentru ca, la sfârşitul reprezentaţiei, să refuze a ieşi din pielea şi costumul personajului, cu preţul martiriului. Acum, vieţuirea sa ca pustnic într-un schit din Munţii Căpăţânii, face - din când în când - deliciul tabloidelor. Cei care se grăbesc să-i comenteze devenirea uită însă un detaliu esenţial: anume, că - asumându-şi identitatea de monah - Dragoş Pâslaru (Monahul Valerian) caută a-şi desfăşura viaţa numai în prezent, netulburat nici de amintirea trecutului, nici de grijile pentru viitor. De altfel, o mare parte din breaslă (şi nu numai) încă priveşte convertirea sa extrem de circumspect, cu o ciudată compătimire (pentru împrejurările de suferinţă şi disperare prin care va fi trecut actorul în timpul Mineriadei), ca aceea dovedită marilor bolnavi. Acest tip de "efuziune", de "curioziate", îmi pare foarte asemenea reacţiei arătate de rudele de sânge ale lui Nicolae Steinhardt, următor convertirii sale la ortodoxie.


Puţini ştiu ori sunt pregătiţi să înţeleagă fericita întristare şi transformarea lăuntrică a celui căruia i se descoperă vieţuirea cea după Hristos, prin ascultarea de un părinte duhovnicesc - evident, de bună voie şi nesilit de nimeni. Pentru Dragoş Pâslaru, plecarea din lumea teatrului (şi din lumea laică) a însemnat nu o fugă, ci o treptată regăsire de sine. Împlinirea unei meniri pe care, poate, a întrezărit-o când a fost Alioşa. Sau Culi. Sau Veanu.