În căutarea vieţuirii pierdute - de la Dragoş Pâslaru la Părintele Valerian

Cum ar fi, se întreba Andrei Tarkovski în volumul său de memorii, Sculptând în timp, să ai pe cineva care să filmeze pentru tine fiecare clipă din viaţa pe care o trăieşti? Iar la urmă să facă un montaj de numai un ceas şi jumătate, maxim două, cât durează - în medie - un film de lungmetraj. Ar fi, spunea regizorul Călăuzei şi al lui Andrei Rubliov, şi al Oglinzii, cel mai firesc gest de esenţializare, de eliminare a oricărui surplus de balast cotidian, o reducere la ceea ce este cu adevărat necesar. Necesar pentru ce? Pentru mântuire sau - cum spunea, citându-şi tatăl, Rafail Noica - pentru o devenire întru fiinţă. Ori poate pentru fericire, aşa cum se descoperă ea în predica de pe munte a lui Iisus, în viaţa cea nouă "în duh şi adevăr" a iudeului fără de vicleşug şi îndrăgostit de Hristos, Nicolae Steinhardt, ori în cuminţenia vieţuirii Călăuzei din apologul tarkovskian.


Am urmărit recent un interviu cu Octavian Dabija, un fost actor (şi fost profesor de actorie la institutul bucureştean de teatru şi film), care acum este preot ortodox în Franţa. Spunea, la un moment dat, că în biserică, la liturghie, intri într-un alt spaţiu şi într-un alt timp. A făcut o scurtă pauză, apoi a adăugat: "În teatru e la fel...". Şi mă gândeam cât de greu ajunge cuvântul său la omul deprins cu gândirea de tip "sau-sau". Adică, sau biserică sau teatru, cum sentenţios exclamă Kiril, călugărul din Andrei Rubliov, când bufonul îşi isprăveşte giumbuşlucurile: "Monahul e omul lui Dumnezeu, iar măscăriciul e omul diavolului!". O altă abordare de tip "şi-şi" am descoperit în volumul unui monah, Daniel Cornea, care - în descendenţă steinhardtiană - încearcă să cuprindă cinema-ul printr-o lectură îmbisericită. Strădania sa nu e deloc lipsită de dificultăţi, nu în ultimul rând din cauza lipsei reperelor teologice pentru a cerceta fie şi acele puţine procente din cinematografia lumii consacrate Artei. Nu neapărat greutatea şi pertinenţa comentariilor sale aplicate câtorva filme importă în discuţie, ci demersul său de a mărturisi cultura în cheie "lărgită" şi în spiritul înţelegerii conferite de Christos Yannaras, ca pe însuşi "modul nostru de viaţă foarte, foarte real". Nu dintr-un moft sau din necunoaşterea (ori greşita cunoaştere a) tradiţiei ecleziale, ci pentru că, în absenţa unei asemenea înţelegeri a expresiei artistice, "cultura şi credinţa vor glăsui de-a surda, fiecare în legea proprie". Rezultatul: "nici cei «din sfera culturii» nu vor cunoaşte oferta Bisericii, iar credincioşii vor rata la rândul lor gestul capital: asumarea în har a culturii" (Cinema-ul, o lectură îmbisericită. Pentru o teologie ortodoxă a culturii, Ed. Christiana, Bucureşti, 2017).


La aproape 30 de ani de la metamorfoza postului unic de televiziune din România (care, în jumătatea a doua a anilor '80, ajunsese să emită doar vreo două ceasuri pe zi, exclusiv emisiuni propagandistice şi osanale "conducătorilor iubiţi"), în actuala babilonie mediatică a televiziunii prin cablu, prin satelit, prin internet etc. apare canalul numit Cinemaraton TV. Este încă insuficient cunoscut de către telespectatori şi difuzează (inclusiv on-line) filme româneşti (deopotrivă artistice şi documentare, de autor şi populare), precum şi o serie de emisiuni documentare şi portrete de cineaşti dedicate patrimoniului cinematografiei naţionale. Medalionul cu secvenţe din filme în care - în anii '80-'90 - a jucat actorul Dragoş Pâslaru, precum şi amplul spaţiu de emisie consacrat într-un întreg week-end (mai exact, în duminica Dreptului Simeon, 3 februarie 2019) câtorva din filmele sale de referinţă este - din mai multe puncte de vedere - un eveniment ce depăşeşte obişnuitele evocări ale unor cine-autori (regizori, actori) de altădată. CineAutor Dragoş Pâslaru, montajul video realizat de Cătălin Chirilă (din care nu lipsesc fragmente din muzicile originale scrise pentru filmele alese de Adrian Enescu, Lucian Meţianu, Cornelia Tăutu sau Petru Mărgineanu), dezvăluie câteva puncte esenţiale din devenirea unui destin: metamorfoza actorului Dragoş Pâslaru, pentru care teatrul a fost un fel de Preparatio Evanghelica, în monahul (şi apoi ieromonahul, preotul) Valerian. "Ce ţi-e scris în frunte trebuie să porţi", spune o zicală populară. Pe parcursul a 45 de minute, Cătălin Chirilă ne invită să descifrăm semnele traseului pe care, de la un moment dat încolo, a păşit actorul Dragoş Pâslaru.

Primul semn (care deschide suita de secvenţe a evocării) avea să fie Alioşa, din apreciata montare a Teatrului "Nottara" după Karamazovii lui Dostoievski (regia: Dan Micu, adaptarea pentru scenă: Horia Lovinescu, 1980). "Există nemurire?" îşi întreabă mezinul Karamazov cel bătrân şi bufon (interpretat de George Constantin), după ce nihilistul şi cerebralul Ivan (Alexandru Repan) îl asigurase că nici Dumnezeu, nici diavolul, nici nemurirea nu există. Răspunsul lui Alioşa (Dragoş Pâslaru) - "Există! Există!!!" - capătă aici valoare de metonimie, de parte pentru întreg. Poate că aici, în acest strigăt de biruinţă se află nevăzutele "mări sub pustiuri" în care avea să-şi găsească "apa vie" cel care, mânat de o veşnică răzvrătire, va ajunge să spună, asemenea personajului său din Patima fără sfârşit (piesă de teatru TV de acelaşi Horia Lovinescu, de la începutul anilor '80): "Şi eu ştiu ce vreau. Sunt aşteptat. Nu ţi s-a-ntâmplat niciodată să ai senzaţia că tot ce faci e provizoriu, că te laşi amăgit şi că, de undeva, cândva, trebuie să răsune o chemare la care să răspunzi spontan şi cu inima plină de lumină, «Prezent!»?". Mărturia aceasta, răspunsul "spontan şi cu inima plină de lumină", avea să fie, pentru ieromonahul Valerian, însăşi asumarea condiţiei hristice.


În 1980, actorul Dragoş Pâslaru - în postură de miliţian - este încadrat, pentru câteva clipe, de crucea neagră şi subţire a camerei de filmat (a lui Constantin Chelba) din happening-ul elaborat al regizorului Iosif Demian, O lacrimă de fată. Omul legii de acolo este anchetat de un procuror venit de la oraş (Dorel Vişan), care îl anunţă că "vestita lor cooperativă are un surplus de pământ nedeclarat". Despre pământ (şi încă unul bogat în petrol) e vorba şi în Pruncul, petrolul şi ardelenii (regia Dan Piţa, 1981), unde Dragoş Pâslaru joacă un bandit (Collins) ce poartă (lucru neobişnuit pe ecrane, la vremea aceea, în România) un cercel în ureche. Acolo, pentru o dată, Dragoş Pâslaru a împărţit ecranul nu doar cu Ştefan Iordache, ci şi cu... Szoby Cseh (cunoscut ca Buză-de-Iepure, din serialul Drumul oaselor).


În Concurs, apologul lui Dan Piţa din 1982, Dragoş Pâslaru e şeful echipei de Intervenţie (după vorbă, după port, starostele unor "servicii secrete") din pădurea în care au sosit, pentru un fel de team building, câţiva din angajaţii unei întreprinderi. Pentru monahul Nicolae Steinhardt, Concurs este un jurnal cinematografic al fericirii, un poem "semnificativ şi tulburător" închinat luminii şi unei anumite stări de puritate sufletească, de "mesianism laic", o "Evanghelie în imagini, sunet şi culori".


Tot în 1982, în Secvenţe (scenariul şi regia: Alexandru Tatos), Dragoş Pâslaru interpretează... un actor pe care întreaga echipă de filmare îl surprinde cu o "cameră ascunsă" vorbind la un telefon public. Personajul său (Ion) are o anume tristeţe, e singur şi nu are cu cine să petreacă revelionul. Când se termină filmarea, se duce la regizor (însuşi Tatos) în microbuzul studioului şi vrea să ştie dacă "a fost mişto". Acesta îl dojeneşte uşor: "Te-ai cam speriat!" La sfârşitul montajului, ieromonahul Valerian spune: "Nu vă temeţi!", cu referire la adevăratul curaj, pe care l-a avut doar "Cel care a biruit lumea".


Frica este liantul spre următoarea secvenţă, cea din Singur de cart (regia: Tudor Mărăscu, 1983). După ce-şi ispăşeşte pedeapsa în închisoare, Pavel, un tânăr mistuit de remuşcări pentru vina de a-şi fi ucis părinţii într-un accident de maşină, se joacă de-a navigatorii cu un bătrân lup de mare (Vasile Niţulescu). Scena se petrece pe acoperişul unui bloc. "Cum se face că-mi merg toate anapoda?", îl întreabă. Răspunsul încercatului navigator: "Eşti încă în furtună. Strânge pânzele şi taie valurile de-a curmezişul. Ţine cârma drept chiar dacă ţi-e greu. Va veni o zi când marea se va potoli şi vânturi prielnice te vor scoate la mal!.." Glasul lui Vasile Niţulescu are adâncimi de Pateric şi prefigurează, cumva, cuvintele de învăţătură pe care monahul Valerian le va fi primit de la al său avvă înainte şi după intrarea la mănăstire.


Tot o secvenţă cu vânt şi furtună este decupată din Miracolul (1987). Inginerul pe care îl "face" acolo Dragoş Pâslaru spune: "Mă bucur să scap de vântul şi nisipul ăsta care a pătruns peste tot! Plec la Vâlcea, acolo e zonă de deal unde se poate face agricultură!..." Să fie replica aceasta din filmul lui Tudor Mărăscu încă o mică ironie a vieţii, dat fiind că - la mijlocul anilor '90 - actorul, devenit monah, s-a stabilit la o mănăstire din Vâlcea, judeţ în care vieţuieşte şi acum?


Până acum, toate "punctele nodale" din cariera cinematografică a lui Dragoş Pâslaru sunt înşiruite cronologic. Următoarea staţie: Umbrele soarelui (regia: Mircea Veroiu, 1988). Povestirea lui Ion Brad este construită în jurul inginerului agronom Veanu, căruia îi murise soţia (Ana Ciontea) într-un cumplit accident. Veanu este frate bun de suferinţă al lui Culi Ursake, personajul lui Mihail Sadoveanu pe care, în 1983, l-a cinematografiat Stere Gulea în Ochi de urs. Eroul sadovenian (jucat tot de Dragoş Pâslaru), care nu uită să-şi facă cruce înaintea mesei, e stăpânit de "obsesia necuratului", pe care-l bănuieşte ascuns într-un ochi de urs. Veanu trăieşte cu obsesia coarnelor de bivol care-i uciseseră soţia. Pe soţia lui Culi (Daniela Vlădescu) o ucisese boala. Atenţionat de năluca fostei soţii, să nu calce pe coasă, Culi îşi va izgoni furtunile lăuntrice şi duhurile necurate prin post şi rugăciune, prin citirea Psalmilor, aşa cum - până la un punct - ne lasă să credem şi filmul lui Gulea.


Vindecare caută şi Veanu, care se întreabă dacă "se poate vindeca sufletul numai cu lumină, prin mişcare, prin istovirea trupului", dacă totul e cu adevărat "atât de simplu". Îi aminteşte bunicii sale ocrotitoare (Leopoldina Bălănuţă): "Când eram mici ne spuneai că marea e sufletul pământului..." Sufletul e însuşi personajul principal din Umbrele soarelui. Bunica: "Da, numai că sufletul nu se vede. Cum poţi să-mi arăţi tu sufletu' cu deş'tu?..." Tot ea observă, într-o altă secvenţă, că nepotului îi curge sânge din coastă. Şi, pentru câteva clipe, Veanu îşi ridică mâinile să-i oblojească rana provocată de lipitori, în timp ce se scălda în iaz. Postura sa aminteşte de un Hrist. Ca şi Culi, Veanu îşi zăreşte aievea, iar şi iar, soţia pierdută. Crede o clipă (mai lungă decât veacul) că "atunci când ţi se pare că începe, uneori viaţa se şi termină". Este mistuit de dor, ca Orfeu în infern. Dezveleşte oglinda peste care, în primele ceasuri de după îngropăciune, fusese lăsată o broboadă neagră. Deodată zăreşte chipul luminos al femeii sale căreia, cândva, i-a spus: "Ciudat vis am mai visat, aseară când m-am culcat... Uite, cerul s-a aprins! Să mergem, că nu e vis..."


"Autopsia înseamnă să vezi cu proprii tăi ochi" - spune medicul legist Tit Liviu din Femeia în roşu (regia: Mircea Veroiu, 1996). De aceea, continuă el, "nu e bine să lucrezi cu mănuşi, pentru că adevărul pe care-l cauţi se poate opri în cauciucul lor". Cel care-i interpretase pe Culi şi pe Veanu iscăleşte pe o foaie - pe ascuns, în caligrafii diferite - numele "femeii în roşu": Ana (Elena Albu). "Până când moartea ne va despărţi!" - îi aude ecoul, ca dintr-o altă lume. Asta după ce tocmai l-am auzit pe Culi cum strigă, neputincios, numele femeii sale suferinde, în trecătoarea acoperită de nămeţi din Ochi de urs.


În Balanţa lui Lucian Pintilie, unde trei răpitori de copii (interpretaţi de Dragoş Pâslaru, Adrian Titieni, Bogdan Uritescu) sunt împuşcaţi, ca-n Bonnie and Clyde, moartea vine cu elicopterul. Primul-secretar de judeţ (Ştefan Radof) primise ordin telefonic, de la însuşi secretarul PCR, să împuşte răpitorii laolaltă cu grupul de copii luaţi ostateci.


Unui alt prim-secretar de judeţ i se aduc osanale de către nişte pionieri pe care îi dirijează un regizor politruc şi meschin jucat de Dragoş Pâslaru în Şobolanii roşii (1991). După "momentul şoc şi momentul foarte dur", acesta ne invită pe o terasă. Nu e terasa din filmul lui Florin Codre, ci balconul din Drumeţ în calea lupilor, filmul lui Constantin Vaeni care a ajuns pe ecrane în aprilie 1990, după ce fusese oprit de la difuzare doi ani. "Este un moment de mare excepţie pe care l-am gândit!"... Şi nu suntem pe deplin siguri dacă nu cumva sunt şi vorbele lui Dragoş Pâslaru, nu doar ale regizorului turnător şi oneros din Şobolanii roşii: "Nicicând n-a fost mai puternică Legiunea, nicicând n-a păşit mai avântată în marşul ei nestăvilit spre biruinţa deplină!" Sunt chiar momentele de peroraţie paroxistică ale lui Horia Sima, ce declamă că în Mişcarea Legionară "intri ca simplu om şi ieşi erou legionar": "Rană lângă rană, mormânt lângă mormânt, aşa am biruit până acum... Să dezgropăm sfânta lege a răzbunării!".


Tăietură de montaj spre o altă "sfântă lege a răzbunării". Îl vedem pe actorul Dragoş Pâslaru pe un drum de Golgotă, prin centrul Bucureştiului invadat de mineri. Este dimineaţa de 14 iunie 1990. Secvenţa apare şi în Piaţa Universităţii - România (1991), filmul de montaj produs de Lucian Pintilie şi regizat de Stere Gulea. Îi auzim glasul, apoi îi vedem şi chipul după câteva luni de la mineriadă. Vorbeşte despre frica şi ura acumulată în oameni în anii de dictatură. Vorbeşte nu în nume personal, ci în numele tuturor celor asupra cărora s-a revărsat frica, ura şi neputinţa agresorilor din Piaţa Universităţii.


Atunci, în acele zile de grea cumpănă, când - potrivit logicii unei perspective inverse - a parcurs traseul nu de la viaţă până foarte aproape de moarte, ci de la moarte la adevărata vieţuire în Hristos, îi va fi încolţit gândul care avea să rodească abia peste zece ani: să se călugărească şi să vieţuiască în pustnicie. Îl vedem apoi rănit, dus în spate de un bărbat (Constantin Dinulescu) şi ocrotit de o femeie (Ildiko Zamfirescu). Este o scenă scurtă din A unsprezecea poruncă (scenariul şi regia: Mircea Daneliuc, 1991). Cadrul e plin de fum, se zăresc arbori în flăcări şi o vegetaţie ameninţată de foc.


În secvenţa următoare, flacăra unei brichete arde un timbru şi auzim: "Tertium non datur". Este vocea lui Adrian Pintea, care-l dubla la post-sincron pe Dragoş Pâslaru în Capul de zimbru (1996), filmul pentru televiziune regizat de Nicolae Mărgineanu după nuvela lui Vasile Voiculescu. Aici, un ofiţer român - atunci când onoarea militară îi este rănită, când este desfigurat moral ca om - îi spune superiorului său: "Îmi cer permisiunea să mă retrag. Simt nevoia să iau contact cu pustietatea. E mai nobilă decât noi..." Îl salută regulamentar şi se îndepărtează la orizont. O retragere ca o înviere. Ca răspunsul chemării despre care vorbea personajul său din Patima fără sfârşit.


Spre final, scena din O lacrimă de fată în care miliţianul predă un dosar-plic procurorului aflat într-un jeep şi-i spune: "Urmaţi-mă!" Apoi se urcă pe bicicletă şi traversează un drum de ţară, urmat îndeaproape de maşina procurorului de la oraş cu operatorul ce filmează tot. Dar şi de câţiva zglobii copii din sat care însoţesc alaiul într-un fel zburdalnic, foarte asemănător bucuriei exprimate de pruncii care, cu două mii de ani în urmă, îl înconjurau pe împăratul iudeilor ce intra în cetate pe un asin. De Florii. În duminica Floriilor din 1999 - vedem o epistolă semnată de actorul Dragoş Pâslaru în chiar ziua primirii sale în monahism - avea să se nască, din actorul Dragoş Pâslaru, monahul Valerian. Într-o ultimă fotogramă îl vedem înconjurat de câţiva alţi copii. Stă îngenunchiat în faţa intrării în biserica din Ţânculeşti, Vâlcea, unde a început să slujească în toamna anului 2018. Lăcaşul are hramul Sfântului Mucenic Filimon, ocrotitorul făcătorilor de spectacole.


"Aşezaţi-vă cu nădejde pe cruce!" spune, spre final, Ieromonahul Valerian, în montajul realizat de Cătălin Chirilă pentru Cinemaraton. Actorul Dragoş Pâslaru se aşezase pe cruce împreună cu Alioşa din Karamazovii, cu Veanu din Umbrele soarelui, cu Dimitri Botev din O vară de neuitat, filmul lui Lucian Pintilie din 1994. Ca şi Pavel din Singur de cart, Culi din Ochi de urs avea şi el crucea sa. Nu numai în secvenţa în care îl vedem opintindu-se să care în spate grămada voluminoasă de lemne asemenea unei cruci. Din această aşezare "în iconare" (cum ar spune avva Ghelasie şi iconarul Sorin Dumitrescu), sinonimul (sau, câteodată, antonimul) actorului Dragoş Pâslaru ne îndeamnă, pe cei ce îl privim (înregistrarea datează din 2011), să fim plini de bucurie şi mereu treji la minte, să nu ne fie frică "de nimeni şi de nimic - în afară de noi înşine". Involuntar, îmi amintesc replica din Călăuza: "Totul depinde de noi, nu de Zonă!..." Da, numai că rămâne de văzut cât de pregătiţi suntem de întâlnirea cu icoana, cu realitatea transfigurată din icoană, care - în forme şi culori şi geometrii poetice aparte, reprezentare vizuală a nevăzutului Cuvânt - conţine hrana necesară nouă pentru a vieţui, ca oameni. Sunt cuvintele de la urmă rostite de Ieromonahul Valerian în 2011, în biblioteca schitului Pătrunsa pentru toţi cei ce simt nevoia unui îndreptar în vederea întoarcerii acasă şi a venirii în fire.