Faptul că filmul de faţă este regizat de regizorul mexican Guillermo Del Toro este o invitaţie deschisă şi o obligaţie de a-l vedea neapărat. Pentru că ştii, în ciuda subiectului tras din jocuri video şi benzi desenate, că, din punct de vedere vizual, va fi la cote înalte. Creatorul de la El Laberinto del Fauno / Pan's Labyrinth, seria Hellboy, scenaristul noii trilogii de forţă The Hobbit are un "ce" numai al lui, un simţ al umorului şi al detaliului fantastic, perfect ca să îmbine sau să ridice mult genuri cinematografice uşor desuete.
Şi iată-l acum în SF-ul anului, cel care va rade tot la partea tehnică la Oscarurile dIN 2014. El se amuză să ne ofere o poveste electrică, care să nu te lase să respiri, de genul "Când Transformers întâlnesc Godzilla". Film pentru oameni mari şi, în acelaşi timp, pentru copiii din noi toţi. Costisitor şi cu tehnică de ultimă generaţie, cu 3D abrupt şi viu, cu echipă kilometrică la efectele speciale, care nu e greţos de patriotic, dar energic şi mobilizator. De la primele cadre, când tensiunea se acumulează ca la alarmele de pompieri, până la genericul foarte grafic de final, pachetul perfect pentru multiplexuri şi IMAX.
Activarea roboţilor colosali, atât de titanici încât pornesc la pas călcând prin ocean ca altădată Pirates of the Caribbean (cu acelaşi minunat efect de bucurie) este atât de bine filmată şi montată, încât nu lasă rece pe absolut nimeni, indiferent de sex sau de vârstă. Del Toro ne duce şi mai departe în abis decât Cameron.
Foarte bine condusă aici povestea despre salvarea omenirii, cu accent în primul rând pe familie, nu pe tehnică (chiar dacă detaliile metalice sunt uimitoare, iar bărbaţii care pilotează arată toţi ca nişte eroi supradimensionaţi). Jocul acesta de tehnic şi uman te ţine în priză şi face povestea credibilă, ataşantă. Muzică şi zgomote puternice, căderi ale monştrilor spre spectator, 3D activ şi la datorie, toate contribuie la thrillerul care să te lase mereu cu gura căscată.
Spre deosebire de alte pelicule, talentul şi flerul scenaristului Travis Beacham şi ale regizorului special şi ne-american Del Toro măresc rama catastrofei planetare. Sunt distruse ţări şi oraşe, se spune la ştiri, ca în atâtea alte filme, dar acum există echipe mixte, comunitatea universală care să facă faţă pericolului. Jaegar-ii, roboţii uriaşi, au de data aceasta şi piloţi ruşi, chinezi, japonezi. Eroii sunt de toate naţionalităţile, nu doar americani. Harta politică mult mai clară. Iar doctorii sunt nemţi, ca în filmele expresioniste, de folos.
Şi pentru că e vorba de Del Toro, monştrii nu arată din plastic. Sunt diferiţi, cu pielea tatuată şi ochi mici albaştri, amintind fugitiv de căpcăunul Pan. Regizorului îi ies luptele între maşini şi alieni şi, în plus, nu sunt niciodată de umor involuntar. Ba, mai mult, încleştările, cu mici clişee, reuşit dramatice, iar lupta pe viaţă şi pe moarte cu adevărat tragică.
Filmul are de toate - onoare, patriotism, dragoste, familie, rivalitate, prietenie şi sacrificiu. Momente cu tempo lent şi acţiune furibundă în care uiţi să respiri, flashback-uri emoţionante ca de Hiroshimă abia bombardată.
Distribuţia - actori cu carismă puternică, Ron Perlman într-o apariţie aplaudată în sală ca la teatru - este un mare atu, pe lângă sutele de efecte digitale. Cel puţin Rinko Kikuchi, pe care o ştim din Noruwei no mori / Norvegian Wood - o minune. Supereroina care să îi ţină piept frumosului protagonist şi la carismă şi în scenele de acţiune. Nu e puţin lucru un personaj feminin atât de complex, de puternic. Abia aştept să o văd în 47 Ronin.
Multe scene reuşite, care chiar dau fiori, rezolvări uimitoare, originale, în ciuda faptului că, în sine, e vorba de un cumul din toate filmele fantastice şi de acţiune din ultimii ani. Cred că la anul este rândul lui Peter Amundson, monteurul filmului, să ia marele premiu.
O fi de serie B, este ultracomercial, sigur blockbusterul verii, poate că e de băieţei care se joacă acasă cu roboţi flexibili. Nu contează. Cele două ore şi jumătate (şi puţin peste) pe care le petreci în sală sunt formidabile. Adrenalină pură, energie, încordare, bucurie, catharsis. Nu contează că nu rămâi cu prea mult sau că nu ridică semne de întrebare despre cine suntem cu adevărat. Cele câteva secvenţe rămân lipite pe retină şi e suficient.
Del Toro reuşeşte să facă istorie, să câştige un loc în SF-uri şi unul în antologia căderilor în gol, cea de aici de calibrul celei cult din Alien 3. De văzut.