Blockbuster eminamente fără pretenţii, smintit şi ne-cauzator de cazne intelectuale, Pacific Rim e cea mai nouă jucărie bombastică a lui Guillermo del Toro, cel responsabil de excelentele Hellboy şi El laberinto del Fauno printre câteva altele şi e adânc împlântat în opusurile kaiju japoneze. Aşa cum Power Rangers este un americănism cu rude clare prin Japonia, aşa şi Pacific Rim se inspiră atât din cultura japoneză cât şi din melodramele cu tuşe Sci-Fi ale americanilor: roboţi gigantici, fir narativ neruşinat de previzibil, comic relief, monştri ce fac ravagii, cameo-uri demente şi cam tot amalgamul de clişee şi de efecte speciale pantagruelice.
Cadru cu cadru, monstru cu monstru, robot cu robot - fiecare minut din Pacific Rim e un tribut adus entertainment-ului de calibru mindless şi asta-l şi face atât de suculent: del Toro îi dă spectatorului exact ceea ce se aşteaptă, totul fiind împachetat în cel mai lucios, colorat şi dichisit staniol. Din păcate, însă, şi scuzate-mi fie spoiler-ele, roboţii care sunt distruşi primii, erau cei mai interesanţi. Nici design-ul monştrilor nu este unul foarte strălucit, însă sunt animaţi drăcesc de bine.
La capătul celălalt al spectrelor blockbuster-elor (dacă există un asemenea spectru), se află The Wolverine, capitolul doi din franciza ce se focusează pe amnezicul animalic cu veleităţi de super erou, membru important al echipei X-men. Dacă primul său capitol, cel în care-i aflam originile, era un dezastru total: suferea de cretinism narativ, scenariul era aproape inexistent, iar actorii (chiar şi Hugh Jackman) erau mai mult degeaba, al doilea tom îl găseşte pe Logan (a.k.a. Wolverine a.k.a. Hugh Jackman) într-o ipostază mult mai matură, bântuit de viziuni cu Jean Grey, marea iubire a vieţii sale ce şi-a găsit sfârşitul chiar în ghearele de adamantiu ale sus-numitului.
The Wolverine este destul de atipic pentru un film de acţiune şi cu atât mai atipic pentru un film cu super eroi: secvenţele cu lupte şi cascadorii sunt destul de reduse ca număr (dar excelent realizate - vezi mai ales secvenţa cu trenul de înaltă viteză sau scena tributară filmelor chanbara dinspre final), iar accentul tinde să fie pus mai mult pe personaje şi pe lucrurile care le motivează. Ce-i drept, nu este sub nicio formă un film doldora de studii de personaje, dar pentru un film de gama sa se descurcă destul de bine cu familiarizarea spectatorului cu cele două personaje principale - Logan şi Mariko Yashida (un personaj cunoscut devoratorilor de benzi desenate ce a apărut iniţial în 1979, în Uncanny X-Men #118, destul de diferită de ceea ce vedem în film).
Fără tăgadă, deşi menţine un ton serios pe marea majoritate a naraţiunii, The Wolverine are un şarm jucăuş bine punctat - Viper (sau Madame Hydra, cum vreţi) este genul de villain smuls dintr-un serial TV nouăzecist: camp, hipersexuală şi îmbrăcată ca într-un videoclip Spice Girls - dar şi o calitate atemporală, calitate care apare de obicei în filmele ce sunt situate în Japonia, acolo unde tehnologia se îmbină cu tradiţia.