Principiile narative după care e construit Vous n'avez encore rien vu sunt artificii din mai multe puncte de vedere: provocarea întâlnirii actorilor sub pretextul decesului prietenului lor, pentru a asista nu la o interpretare a piesei de teatru, ci la o înregistrare a ei; actorii urmăresc montarea nouă a piesei, în care jucaseră şi ei anterior, şi din senin, la fel cum într-un musical personajele se pun pe cântat, încep să recite replicile; reacţiile personajelor par să fie impulsive şi sensibile la un stimul exterior, surprinzând printr-o interpretare care dă impresia de autenticitate afectivă. Vizionarea materialului filmat nu provoacă amintiri concrete din realitatea imediată a personajelor, ci declanşează alter ego-uri, personaje pe care le-au reprezentat, cărora le creaseră un trecut imaginar, dar care le provocaseră nişte emoţii. Între personaje nu evoluează niciun fel de relaţie, portretele pe care ei le fac nu sunt susţinute de cauzalitatea evenimentelor. În scenariu, de altfel, nu există întâmplări, ci doar un deces, citirea testamentului şi vizionarea unui material filmat. Interpretările pe care actorii le oferă fac parte dintr-un alt prezent, sau dintr-o altă realitate.
Spaţiul şi timpul naraţiunii se extind pe trei planuri. Unul este realitatea prezentă, cea în care personajele vin la citirea testamentului prietenului lor, dramaturgul Antoine d\'Antha, al doilea este realitatea trupei care a înregistrat deja Eurydice într-o hală transformată în scenă de teatru, iar cel de-al treilea e planul în care personajele devin Orfeu, Eurydice, mama, tatăl, Maurice etc. Trecerea de la un plan la altul se face treptat, prin câteva tăieturi de montaj, de la piesa înregistrată la prim-planuri cu actorii care încep să recite replicile. De fapt, ei nu le recită, ci încep să le interpreteze, transformându-se în alte personaje, iar în momentul în care devin complet absorbiţi de emoţie, spaţiul se schimbă ca prin minune (efecte speciale) în locul de care e nevoie - cafenea, dormitor, gară. E un spectacol al ghiduşiilor pe care Resnais le închipuie, de la decoruri care apar şi dispar (graţie epocii digitale) la split-screen-uri care opun secvenţe similare cu cele două cupluri Eurydice / Orfeu şi un aspect vizual feeric, toate putând fi atribuite unei influenţe Méliès, al cărui fan Resnais este. De altfel, spectacolul acesta de tip Méliès încadrează stillistic secvenţele în care Sabine Azéma / Pierre Arditi (prima pereche Eurydice / Orfeu) şi Anne Consigny / Lambert Wilson (cea de-a doua pereche) devin personajele din Eurydice - fiecare cuplu de actori a jucat în câte o reprezentaţie a piesei.
"Resnais ştie totul despre frumuseţe. Dar filmelor lui le lipseşte tenacitatea şi vigoarea, francheţea în abordare. Sunt cumva precaute, supraîncărcate şi sintetice. Nu duc la capăt nici ideea, nici emoţia care le inspiră, ceva ce arta mare trebuie să facă." Susan Sontag îi reproşa lui Resnais, cu alte cuvinte, că filmele lui se rezumă la formă fără conţinut, că sunt goale. Regizorul francez poate fi acuzat că exploatează frumuseţi formale, dar fără un conţinut profund. Frumuseţea filmelor lui e conferită de spiritul ludic prin care reorganizează regulile naraţiunii pentru a le plia după o perspectivă subiectivă, atemporală, a personajelor sau inerentă subiectului; de fapt, la el forma e într-o dependent directă cu subiectul. Ca regulă, îl interesează memoria şi felul în care funcţionează mintea umană, fragmentar, zice el, în cazul omului modern împărţit în mai multe activităţi simultane. Nu îl interesează amintirile, ci efectiv felul în care memoria funcţionează atunci când înregistrează anumite evenimente reale sau imaginare.
Într-adevăr, Alain Resnais creează, în Vous n'avez encore rien vu, emoţie pe ceva gol, dar nu găunos. Superficialitatea pe care îşi construieşte personajele (fără trecut, fără legături de cauzalitate, fără a le face simpatice) nu e gratuită, ci e folosită drept contrast pentru emoţia actorilor. Regizorul face din toate elementele, mai puţin din expresivitatea actorilor, un spectacol frumos, nemotivat, care arată că, deşi stimulii pot fi falşi, imaginari, emoţia provocată e reală.