Explicaţia pentru media mai mare a filmului După dealuri este că reprezentantul publicaţiei daneze Weekendavisen Berlingske, criticul Bo Green Jensen, şi-a reevaluat punctul de vedere şi i-a mai dat filmului lui Mungiu încă o stea. De aici, încă 0,1 puncte în plus. Foarte bine.
Pe locul doi în topul aprecierilor criticilor străini se află acum filmul lui Jacques Audiard De rouille et d'os, care în ciuda côté-ului melodramatic şi a problemelor de scriitură are parte de o primire bună din partea criticilor (mai ales a celor francezi.).
Ieri, 20 mai 2012, am stat de vorbă cu doi dintre actorii principali din După dealuri, Dana Tapalagă (care o joacă pe maica stareţă) şi Valeriu Andriuţă (interpretul preotului). Sper că interviurile să se audă cât de cât, pentru că a fost o vreme cumplită. Uruitul de pe fundal e vântul care lovea din toate părţile în cortul României din Village International.
A plouat în rafale, lucru care i-a făcut pe câţiva dintre românii veniţi la Cannes în 2012 (i-am văzut ieri, de pildă, pe producătorii Ada Solomon, Dan Burlac, Daniel Mitulescu) să se refugieze în cortul românesc aşteptând ca vremea să se mai îndulcească.
Interviu Dana Tapalagă:Interviu Valeriu Andriuţă:
Deci ieri a plouat toată ziua, neplăcut dacă trebuia să aştepţi trei sferturi de oră sub o ploaie torenţială şi să ţi se dea drumul în sală cu întârziere, aşa cum am păţit seara la filmul lui Abbas Kiarostami, Like Someone in Love.
Măcar de-ar fi meritat efortul, dar jurnaliştii, după ce şi-au pierdut răbdarea înaintea intrării în sală, au taxat filmul cu râsete şi huiduieli la final. De fapt, nici măcar ploaia nu era de vină.
Reacţia a fost normală pentru un sfârşit tăiat scurt şi absurd, după ce povestea se desfăşurase în siajul lui Copie conforme, filmul care în 2010 îi încânta pe critici tot aici, la Cannes. Şi nici finalul singur nu era de vină.
Acum, cineastul iranian (care e produs de cunoscutul producător francez de origine română Marin Karmitz), îşi îndeplineşte un vis mai vechi, acela de a filma în Japonia. Povestea nu e locală, ci preia motivul "scurtei întâlniri" din Copie conforme, punând sub lupă ideea de destin, pe cea de adevăr şi autenticitate în artă, dar înfăşurându-le de data aceasta într-un ambalaj derizoriu - semn că ideea nu e niciodată suficientă într-o operă de artă împlinită.
Scenariul se concentrează pe întâlnirile fortuite dintre o studentă care se prostituează fără ştirea familiei şi a logodnicului, şi un intelectual în vârstă care îi solicită serviciile de-o noapte. În decursul unei perioade de aproape 24 de ore, Kiarostami îşi confruntă personajele cu surprizele destinului obligându-le să interacţioneze unele cu celelalte.
Filmul bifează coincidenţe, de pildă clientul în vârstă şi fata îşi descoperă puncte comune (el a fost profesor, ea e studentă la Sociologie), cineastul manevrând personajele cu plăcerea unui demiurg glumeţ, dar nu regăseşti în Like Someone in Love (titlu preluat după celebrul cântec din 1944) subtilitatea şi lejeritatea din Copie conforme (care şi el era pe muchie), ci o variantă a sa mult simplificată. La ce bun acest film?, te întrebi la final, când pensionarul devine victima furiei logodnicului trădat şi cade ca o pasăre lovită pe un fir de telegraf.
Amurg în flăcări
O dezamăgire de altă natură o dă Vous n'avez encore rien vu, de Alain Resnais, prezentat în această dimineaţă în Competiţia Oficială şi în proiecţie de presă, dar care are alte ambiţii şi alte motivaţii decât filmul iranianului Abbas Kiarostami.
Se spune că în 1942, când Alain Resnais a văzut pe scenă piesa lui Jean Anouilh Euridice, s-a urcat pe bicicletă şi a dat de două ori turul Parisului. Puternica impresie nu i s-a şters, dovadă acest film în care pune povestea de iubire absolută dintre Orfeu şi Euridice în ramă, capacitând o echipă de actori care nu doar că au mai lucrat cu el, dar au jucat şi Anouilh pe scenă (Sabine Azèma, Pierre Arditi, Andrzej Seweryn, Lambert Wilson, Michel Piccoli, Anne Consigny, Hippolyte Girardot, Mathieu Amalric ş.a.).
Nonagenar curând, Alain Resnais face un film abstract despre iubirea absolută manifestându-şi nu doar credinţa că, la sfârşitul vieţii, iubirea e singurul lucru care contează, ci şi pe cea că iubirea pentru artă e şi ea la fel de puternică (dacă îl întrebaţi, vă va spune probabil că arta şi iubirea sunt acelaşi lucru).
Resnais pune mai multe perechi de actori să joace pe rând rolurile piesei lui Anouilh, folosind inclusiv actorii tineri din Compagnie de la Colombe, care joacă piesa într-un depozit părăsit, în regia lui Bruno Podalydès.
Vous n'avez encore rien vu nu e un film, şi nici (doar) o ars poetica, ci - o arată şi titlul «ameninţător»-, exprimă mai degrabă statement-ul unui mare cineast, al unui artist ajuns la capătul drumului.
Faţă de seninătatea aeriană din precedentul Les herbes folles, prezentat şi el la Cannes, Vous n'avez encore rien vu are o teatralitate greu de prizat pentru cine nu e un admirator pătimaş şi necondiţionat al regizorului, actorilor sau al lui Jean Anouilh. De pe partea sa, Resnais ameninţă însă cu un nou film, unul de dragoste spune.
Este oricum o întorsătură ciudată şi fericită de destin: Alain Resnais, aproape nonagenar, se întâlneşte în Competiţia Oficială de la Cannes cu actriţa pe care a lansat-o în 1959 cu Hiroshima mon amour, Emmanuelle Riva, care la 85 de ani străluceşte în filmul lui Michael Haneke, intitulat tot Amour. E dovada că Festivalul de la Cannes nu doar lansează mari cineaşti, dar şi ştie să onoreze finaluri de carieră.
The Hunt vânează un premiu?
În altă ordine de idei, inexplicabil de bine primit e filmul danezului Thomas Vinterberg, Jagten / The Hunt, poveste neconvingătoare şi ilogică despre un educator acuzat pe nedrept că a abuzat sexual o fetiţă de la grădiniţa unde lucrează. Prezenţa vedetei Mads Mikkelsen într-un rol nou pentru ce a mai făcut până acum e binevenită, dar nu suficientă.
Mult mai agreabil e Lawless, de John Hillcoat, deşi e vizibil că a fost inclus în Competiţia Oficială datorită faptului că e produs de Harvey Weinstein. E un film de gen (inspirat din evenimente reale), unde reconstituirea Americii rurale din perioada prohibiţiei are un farmec de care ne era dor. Interpretările lui Shia LaBoeuf, Tom Hardy, Jessica Chastain, Gary Oldman şi Guy Pearce sunt ceea ce trebuie, dar filmul nu e un film de autor şi nu inovează.
Dar ce să mai comentam, şi Drive, care a luat în 2011 Premiul de regie, era tot un film de gen care nu inova. Nebănuite sunt căile juriului. Nu avem cum bănui cât de democratic va fi Nanni Moretti şi cum se vor negocia premiile.