Primul film a fost făcut în 1911, în Rusia, cu Sorochtina în rolul principal. În anul 1914, ruşii mai produc o peliculă, cu M. Germanova protagonistă. După revoluţia bolşevică, societatea rusă n-a mai fost interesată de frămîntările interioare ale aristocraţiei din Rusia ţaristă, iar Anna Karenina a încăput pe mîna occidentalilor. Astfel, în 1918, apare un film în Ungaria, iar în 1920 avem un film din perspectivă germană. În 1927, în Franţa, apare una dintre cele mai renumite interpretări ale Annei Karenina, cea a Gretei Garbo. Ulterior, rolul Annei Karenina este jucat de un şir de actriţe celebre, cum ar fi Vivien Leigh (Marea Britanie, 1948), Sally Moreno (Argentina, 1958), Tatiana Samoilova (URSS, 1967), Maya Plisetskaya (URSS, 1974), care joacă rolul Annei Karenina într-un film-balet, Nicola Pagett (Marea Britanie, 1978) şi Jackelyn Bisset (SUA, 1985). Cea de-a cincea ecranizare americană a poveştii de dragoste a romanului lui Tolstoi, din 1997, cu Sophie Marceau, s-a filmat în Rusia.
Mi s-a părut mereu interesant să compar viziunile ruşilor, pe de o parte, şi ale străinilor, pe de altă parte, atunci cînd ecranizează capodopere ale literaturii ruse. În această ordine de idei, mi-am propus să compar cea mai recentă ecranizare occidentală a romanului, din 2012, în regia lui Joe Wright, cu Keira Knightley în rol principal, un film remarcat de critica de specialitate (nominalizat la mai multe premii, printre care Premiile Oscar, la categoriile: Cea mai bună scenografie, Cea mai bună coloană sonoră şi Cea mai bună imagine, premiat, pînă la urmă, la categoria Cele mai bune costume), cu filmul rusesc, în două episoade, din 1967, al regizorului Aleksandr Zarkhi, cu Tatiana Samoilava şi Vasilii Lanovoi în rolurile principale. În filmul rusesc apare şi celebra balerină Maya Plisetskaya, în rolul lui Betsy. Filmul rusesc din 1967 ar fi putut avea şi el o faimă internaţională, dar şi-a ratat şansa din cauza protestelor studenţeşti din Franţa, care au dus la anularea, în 1968, a Festivalului de la Cannes. Această ecranizare a avut, totuşi, un mare succes de casă. După ce a apărut, a fost văzută de 40 de milioane de oameni doar pe teritoriul Uniunii Sovietice. În afara graniţelor Uniunii, cea mai mare popularitate a avut-o în Japonia, unde în cinematografe se vindeau bretele care se numeau "Vronski" şi pălărioare "Karenina".
Abordarea subiectului în cele două ecranizări este esenţialmente diferită, numai momentele de maximă tensiune fiind similare. Mă refer aici la modul strict tehnic de filmare a cadrului, la poziţionarea actorilor în scenă şi la replicile pe care aceştia trebuie să le spună. La capitolul deosebiri, în filmul american din 2012, trecerea de la o scenă la alta se face teatral, în sensul literal al cuvîntului, decorurile sînt schimbate ca într-un spectacol de teatru. Cadrul se lărgeşte dezvăluind scena întreagă şi culisele; fiecare scenă este susţinută de o scenografie de impact, care sugerează vizual-minimalist locurile prin care trece Anna Karenina, de la scena de bal, la hipodrom şi întîlnirea de la operă.
Momentele de tensiune sînt abordate, în linii mari, la fel în ambele ecranizări. În cea mai nouă, din 2012, efectele speciale accentuează tragicul. A nu se înţelege, însă, că tensiunea psihologică nu e redată eficient în ecranizarea din 1967, dimpotrivă. Lungile scene în care protagoniştii merg prin holuri înguste, filmaţi cu stady cam, cadru strîns, care taie încăperile astfel încît să nu se vadă tavanele, subliniază şi ele starea de apăsare, de irespirabil.
Un mare plus al filmului din 1967, în comparaţie cu varianta hollywoodiană, este acela că, inclusiv prin mijloacele lingvistice, reuşeşte să redea culoarea de epocă atît de bine construită de Tolstoi în roman. În filmul rusesc personajele vorbesc o ruso-franceză caracteristică acelor vremuri. De altfel, ecranizarea rusească din 1967 redă mai fidel realitatea epocii în care are loc acţiunea romanului.
Anna
E discutabil cine, Keira Knightley sau Tatiana Samoilova, face o Anna Karenina mai reuşită. Este, cu siguranţă, o provocare pentru orice actriţă să încerce să intre în pielea unei femei extrem de alintate care, atît din cauza prejudecăţilor vremii, a bîrfelor, dar şi a propriei nehotărâri, ia cele mai nefaste decizii în viaţă.
În viziunea mea, Anna Keirei Knightley este uşor cabotină. Analizînd personajul, gîndul m-a dus la un alt rol nu tocmai reuşit al ei, din filmul A Dangerous Method (2011, în regia lui David Cronenberg), în care actriţa este iarăşi exagerat de teatrală, dar asta poate fi şi din cauza viziunii regizorului.
Şi Tatiana Samoilova o percepe pe Anna Karenina ca pe o femeie isterică, de aceea mi-e imposibil să spun care dintre cele două actriţe a făcut un rol mai bun. E cert că ambele au părţile lor bune. Din recentele ecranizări ale Annei Karenina, rolul cel mai reuşit mi se pare că a fost jucat nu de o rusoaică, aşa cum m-aş fi aşteptat, ci de franţuzoaica Sophie Marceau (1997), dar asta este, desigur, o opinie pur subiectivă. Ruşilor şi celor care vin dintr-un spaţiu foarte influenţat de limba şi cultura rusă li se pare de obicei nefiresc să o audă pe Anna Karenina vorbind în engleză. Nu fac parte din categoria celor care strîmbă din nas la orice ecranizare occidentală a capodoperelor ruse, dar ceea ce dezavantajează ecranizarea din 2012 faţă de cea din 1967, e reducerea complexitaţii relaţiilor dintre personaje la triunghiul amoros Anna-Vronski-Karenin.
Karenin
Tolstoi îl descrie pe Karenin ca pe un bărbat sever şi conservator, rezervat, rigid şi plicticos, întocmai cum Nikolai Gritsenko reuşeşte să-l interpreteze în regia lui Aleksandr Zarkhi. Nikolai Gritsenko apare, în finalul filmului rusesc, într-un con de semiumbră, rotindu-se uşor, aproape insesizabil, cînd la stînga, cînd la dreapta, dezvăluindu-şi cînd partea luminoasă, cînd cea întunecată a chipului. Acesta este momentul în care lui Karenin i se face cea mai bună caracterizare. Gritsenko s-a străduit să urmeze cu meticulozitate portretul creat de Tolstoi, redînd fiecare amănunt evidenţiat de scriitor: machiaj, mers şi chiar maniera de a vorbi, lungind silabele. Mai mult decît atît, Gritsenko i-a cerut ajutorul lui Evghenii Vesnick, actor şi regizor rus, ştiind că acesta are în repertoriu în jur de 60 de maniere de mers. Vesnick i-a propus varianta mersului în buiestru, cînd mîna stîngă se mişcă în acelaşi timp cu piciorul stîng, respectiv piciorul drept concomitent cu mîna dreapta.
Pentru Gritsenko, rolul lui Karenin poate fi considerat, din punctul de vedere al importanţei şi al profunzimii, ca fiind cel mai important din carieră. În comparaţie cu varianta rusească, interpretarea modernă a lui Jude Law, în regia lui Joe Wright, tinde să-l arate pe Karenin ca pe un Charles Bovary înţelegător şi bun, cu care eşti înclinat să empatizezi şi chiar, pe alocuri, să-l compătimeşti, ceea ce schimbă considerabil situaţia, spectatorul fiind mai curînd "dirijat" să nutrească un sentiment de uşoară antipatie faţă de protagonistă. Karenin , în versiunea lui Joe Wright, e un om echilibrat şi vertical, un bărbat îndrăgostit, un familist care îşi arată dragostea într-un mod dur, neînţeles de soţie şi de fiu.
Vronski
Pe de altă parte, în Vronski nu e destulă viaţă. Anna îşi părăseşte familia dintr-o pasiune arzătoare, nebunească, dusă la extrem, iar Vronski, cel din filmele din 1967 şi 2012, e arătat ca un personaj plăpînd, rece, nicidecum arzător şi pasional. Poate că de aceea nu par justificate faptele pe care le face Anna pentru el. Totuşi, nu-l poţi compara pe Vasilii Lanovoi (1967) cu Aaron Taylor-Johnson (2012). Rusul interpretează într-o manieră mai autentică rolul playboy-ului din înalta societate, fără dileme existenţiale, care, deşi implicat într-o aventură cu Anna, şi spre deosebire de ea, poate frecventa în continuare cercurile elitiste cu care este obişnuit. Se spune că Lanovoi nu a fost pe deplin mulţumit de ce a realizat, urmînd fidel indicaţiile regizorului şi scenaristului atunci cînd a creat personajul lui Vronski. Actorul era convins că ar fi putut face mai mult. Aaron Taylor-Johnson este singurul actor care nu a reuşit să-mi rămînă în memorie cu rolul său. Nici măcar în scena dansului nu s-a făcut remarcat, mai degrabă evoluează plin de stîngăcie, scena fiind destul de importantă în ecuaţia relaţiei Karenina-Vronski. Cu atît mai mult cu cît personajul jucat de Taylor-Johnson este absolvent al liceului militar imperial, şi astfel de detalii contează.