"Mitul, de orice natură ar fi", scrie Mircea Eliade, "este întotdeauna un precedent şi un exemplu, nu numai în raport cu acţiunile (sacre sau profane) ale omului, ci şi în raport cu propria lui condiţie; mai mult: un precedent pentru modurile realului în general". Cu alte cuvinte, mitul este sămânţa din care derivă în mod organic toate aspectele realităţii, punctul de la care porneşte "cultura". Conştientizarea acestui fapt şi o reflecţie sistematică asupra sa sunt o achiziţie de dată recentă în cultura europeană, un specific al spiritului modern. A scrie despre istoria unei civilizaţii pornind de la analiza miturilor sale fondatoare devine un obiectiv urmărit de toţi marii oameni de cultură.
Regizoarea Crista Bilciu propune o căutare a miturilor fondatoare ala naţiei, într-un demers de factură postmodernă - un spectacol de teatru-dans pe ruinele Cetăţii Voievodale din Centrul Vechi al capitalei. Cadrul non-formal te duce cu gândul la acele locuri în care a luat naştere, practic, teatrul, Grecia antică. Zidurile vechi păstrează ceva din sentimentul tragic, legându-se indisolubil de tragedie ca formă dramatică. Sentimentul tragic a precedat tragedia (greacă). Pornind de la această idee şi de la faptul că spiritul neamului era păstrat în straiele culturii populare, în miturile noastre fondatoare, regizoarea aduce un univers artistic viu. Regizorul face apel, în parcursul său creator, la cele trei elemente esenţiale ale retoricii de tip aristotelic: ethos, pathos şi logos. Ethosul face apel la valori şi la virtuţi, pathos-ul se materializează în abilitatea de a sensibiliza, de a induce emoţii, iar logos-ul face apel la idei.
Aflându-se în centrul acestor căutări, Mioriţa şi Meşterul Manole au devenit un popas obligatoriu pentru orice om de cultură preocupat de destinul neamului românesc, generându-se astfel în scurt timp o literatură uriaşă, imposibil de inventariat. Mioriţa şi Meşterul Manole ar putea fi "matricea stilistică" a culturii române, acestora alăturându-li-se şi mitul lui Dracula.
Spectacolul s-a derulat, mai întâi, sub forma unor repetiţii deschise marelui public. A repeta implică elaborarea progresivă a spectacolului, de aceea regizoarea a lăsat deschis acest teren al explorărilor artistice. Graţie unei echipe bine sudate de tineri actori, s-a ivit un nou univers încărcat de simboluri ce pot căpăta numeroase interpretări. Formula aleasă a fost aceea care trimite spectatorul direct la rădăcinile reprezentaţiei populare, un sincretism al artelor. Apelând la dans, muzică, mimă, arte marţiale şi improvizaţie, directorul de scenă a acţionat ca un artist plastic, cu o viziune pe care a căutat să o materializeze scenic cu ajutorul corpurilor vii şi al instrumentelor muzicale.
Pornită pe drumul unei demonstraţii potrivit căreia Mioriţa mai este şi altceva în afară de fatalitate şi resemnare, creatoarea Crista Bilciu propune un intro cu episodul testamentar al ciobănaşului. Pe "locul îngropăciunii", regăsim obiectele înmormântării, şi chiar trupul ciobănaşului, plâns cu mult patos de "oiţele năzdrăvane". Tânguirea tinerelor actriţe (Anda Saltelechi, Sandra Şimon, Raluca Zlatanov şi Sandra Drăgan) este amplificată de bocetul plin de simţire al actriţei Luiza Cobori. Moartea ciobanului este un răspuns la această "teroare", ce ar putea fi valabil într-o lume contemporană dominată de absurd şi represiune. Mesajul cel mai profund al baladei îl constituie voinţa ciobanului de a schimba sensul sorţii sale, de a-şi face nenorocirea într-un moment al liturghiei cosmice, transfigurându-şi moartea în "nuntă mistică".
Echipa de actori, păstrând aerul tradiţional-popular prin costumaţia albă, din borangic fin, dar cu "mărci" postmoderne (tenişi sau pantofi sport) poartă spectatorii pe urmele miturilor. Muzica şi dansul deschid noi dimensiuni pentru introspecţie, amintindu-ne că fiinţa umană trebuie să conştientizeze în ce raport se află cu spaţiul şi mediul. De-a lungul întregii repetiţii-spectacol, zgomotul (fie vocal, fie instrumental) se lipeşte de imaginea trupurilor bine antrenate, căpătând valenţe metaforice.
Mioriticele este o manifestare artistică într-o lectură nouă a mitologiei naţionale, dar şi una care te răvăşeşte. Actul jertfei creatoare din lumea arhaică îmbracă straie noi în repetiţia de la Curtea Veche. Tragicul, ca fenomen al spiritului ce există dinaintea tragediei antice, este parte integrantă din fiinţa noastră. Sentimentul eşecului, de exemplu, e un sentiment tragic - şi toată lumea îl resimte. Meşterul Manole (Cristian Rus) eşuează în repetate rânduri. Voievodul (George Sfîrăială) are un aer despotic în raport cu echipa de meşteri. Dansatorii ridică un zid uman din trupurile chircite ca într-un tablou de groază. Chinurile Anei (foarte expresivă Alina Cimpoeru) nu pot fi oprite, tragicul pluteşte în aer. Vocea plină de vibraţie a Luizei Cobori "comentează", alături de ritmurile instrumentale (tobă, vioară) susţinute de Sandra Drăgan, într-un bocet prelung.
Realizarea postmodernă a regizoarei asupra mitologiei naşte noi provocări. Introduce în scenă un grup din patru balerini, un soi de "lebede negre". Actorii au torsul gol, poartă fuste negre lungi şi au chipurile acoperite cu măşti de gaze. Apariţia lor sensibilizează şi angoasează deopotrivă, amintind iarăşi că tragicul reprezintă cărămizile din care se construieşte tragedia. El se află peste tot, e un fenomen existenţial, iar tragedia e capacitatea de a privi tragicul.
Apariţia paparudelor este un moment important în economia spectacolului. Dansul în horă, menit să dezlege ploile, este o mişcare legată de purificare, ca apoi să devină o exorcizare prin năvălirea acestor "iele" asupra bărbaţilor, amintind de fatalitatea bacantelor antice. Dintre cuplurile scenice, se detaşează prin vitalitatea interpretativă cel al actorilor Luiza Cobori şi Andrei Atabay. Silueta armonioasă şi felină a tinerei actriţe este bine susţinută de jocul atletic al lui Andrei Atabay. Vitalitatea lor fizică şi interpretativă dau valenţe întregului ansamblu.
Inserturile postmoderne menţin atenţia spectatorului. Apariţiile pline de haz ale Andei Saltelechi, fie pe trotinetă, fie de după un balon galben tip Smile contrabalansează apăsarea tragică. Tânăra actriţă este graţioasă şi maliţioasă deopotrivă şi stăpâneşte o varietate de posibilităţi expresive. Ploaia acidă, distrugătoare a lumii arhaice, este o metaforă scenică plină de râsu\'-plânsu\'. "Lebedele negre" udă, cu stropitorile din dotare, măştile ce amintesc de picturile naive ţărăneşti, topindu-le sub privirile dezamăgite ale publicului.
Ploaia invocată de paparude purifică atmosfera încinsă. Cei doisprezece actori interacţionează în cupluri, iar coregrafiile prezintă o oglindă a unei sensibilităţi profunde şi a unei emoţii adânci.
Întreaga trupă, bine antrenată de Cristian Rus, alcătuieşte o simbioză între muzică, dans, mască, mişcare sub aura unui umor caustic, dar eliberator. Spectacolul se bazează pe lumea iluziei din artele spectacolului şi pe realitatea cotidiană. Ochiul filmic al regizoarei a surprins generozitatea spaţiului de la Curtea Veche pentru a-şi invita spectatorii să caute ce-ar mai putea fi astăzi "mitul", într-o lume din ce în ce mai dezvrăjită. Meritul revine întregii echipe, foarte bine sudate, care îl caută pe Dracula printre ruinele cetăţii voievodale din Bucureşti.
Distribuţia: Anda Saltelechi, Luiza Cobori, Alina Cimpoeru, Cristian Rus, Sandra Şimon, Mihai Marin, George Sfîrăială, Florin Stoian, Andrei Atabay, Raluca Zlatanov, Sandra Drăgan
Mişcare scenică: Cristian Rus
Regia: Crista Bilciu
(19 iulie 2013, Curtea Veche, Bucureşti)