Se spune că păstorul moldovean nu a fost ucis, ci se ascunde prin vecinătăţile nepătrunse ale spaţiului rural. Personajele piesei presupun că Mioritza ştie unde. Ele îl caută sub diverse chipuri, iar această nelinişte ajunge să deranjeze ordinea lumii. Dumnezeu (Alina Mîndru) îl cheamă la ordin pe diavol (Tiberiu Enache) şi ţine în stand-by vreme de 2.000 de ani sacrificarea oii credincioase. Mioritza (Dumitru Georgescu), aflată în comă, întinsă pe patul sacrificial în mijlocul scenei şi al spectatorilor, asistată mai mult psihologic decât medical de un soi de doctor-vraci post-industrial (Loredana Cosovanu), se încovoaie de durere în câteva momente ale confruntării dintre Dumnezeu şi diavol, ceea ce situează textul undeva între Cartea lui Iov, Faust şi Idiotul. Altminteri, ea este martorul tăcut şi pătimitor al istoriei atemporale, străbătută ca un fior de câteva personaje mitologice mânate de interese mărunte şi trecute prin deriziunea post-etnică.
Daniel Chirilă o introduce astfel pe Ana (tot Alina Mîndru), a meşterului Manole, în căutarea unui substitut al propriei ei jertfe. Ea îl convinge pe Manole (tot Tiberiu Enache) să o fure, aşa inertă cum e, pe mioara năzdrăvană, care ar putea fi zidită în locul ei în pereţii mănăstirii Argeşului. Personajul, de un comic irezistibil, parodiază un temperament moldovenesc prea tipic pentru a fi real, ce face deliciile publicului, ca şi diavolul metamorfozat într-un pastor ungur în rolul protectorului ineficace al oii năzdrăvane.
Viaţa Mioritzei, aflată în agonie de 2.000 de ani, depinde deopotrivă, local, de afecţiunea vraciului post-industrial şi, universal, de relaţia nehotărâtă dintre Dumnezeu şi diavol, care nu permite tranşarea dilemei până în post-istorie. Cuplul Manole-Ana e prea folcloric ca să dezlege soarta urzelii originare, astfel încât îşi face apariţia Baba Dochia, în care autorul o vede chiar pe "măicuţa bătrână cu brâul de lână", şi care, asemenea altor personaje, îl caută pe cioban, fiul ei, cel predestinat spre jertfa christică. Ciobănaşul este însă dintru început doar o absenţă, o rumoare; dacă a scăpat complotului, el şi-a abandonat de 2.000 de ani mioara credincioasă, aici, pe patul de suferinţă. Ea e singura jertfă, cea prezentă, asemenea împărtăşaniei mereu oferite, aflate întotdeauna pe altar. Într-un dans dionisiac, Dochia-mama, pastorul şi vraciul, o trezesc din agonie pe mioară, într-o scenă taumaturgică. Miracolul se petrece sub ochii spectatorului, iar Mioritza se ridică, christic, în chip de Lazăr cel înviat, purificată de pătimire, de mărturisire şi de aşteptare.
Şi atunci, puterile se împacă. Dumnezeu voia o jertfă neprihănită, care să restabilească echilibrul deranjat de suspiciuni. Ofranda, la îndemână, este mai pură decât ciobanul dispărut. Diavolul, pe de altă parte, o poate ispiti pe Dochia, atrăgând-o să săvârşească crima originară, aceea de a înfige cuţitul în inima oii sacrificiale. Dochia crede că îşi salvează astfel fiul, pe care îl socoteşte mereu ameninţat de complot.
Regizoral, tema ofrandei în mijlocul scenei este susţinută de un clin d'œil la tablourile lui Caravaggio. Este limpede de la început că trupul dezgolit, purtând stigmatele suferinţei, este un trup-spre-jertfă. La un moment dat, personajele presupuneau că ciobănaşul se ascunde în trupul însuşi al mioarei, iar doctorul-vraci îşi propusese să îl descopere auscultându-l cu stetoscopul. Ascunzişul este însă metaforic şi ironic, deoarece trupul mioarei îl ascunde de fapt pe adevăratul miel, Iisus, iar ciobanul se ascunde, în decursul întregii istorii, pentru a-şi salva pielea.
Spaţiul teatral de la Green Hours adăposteşte decorul minimal al piesei, înscriind simbolic galeria între cuvintele baladei scrise pe tabla neagră şi lumina albă ce coboară din norişorii amintind de o blană de oaie. Îi răspunde covorul alb pe care evoluează actorii, lăsând publicul în obscuritatea reflexivă a sălii. Contrastul alb-negru, întrerupt doar de culoarea roşie a stigmatelor şi a sacrificiului, polarizează meditaţia către mizele fundamentale, ridicând jocul variat şi proaspăt al actorilor în zona esenţialului. Alina Mîndru trece, în cheie comică, de la registrul absolutist-dominator al poruncii la cel isteric-persuasiv al comportamentului compulsiv. Tiberiu Enache este acel partener de joc pe care orice echipă actoricească şi-l doreşte, pentru că, prin vioiciune şi naturaleţe, face orice construcţie agreabilă şi verosimilă. Loredana Cosovanu se inspiră pentru rolul doctorului-vraci din commedia dell'arte, europenizând neoliticul românesc. Dumitru Georgescu, în oblaţie de-a lungul întregului spectacol, susţine în bas continuu dimensiunea tragică a piesei şi, prin resuscitarea dionisiacă din final, face vizibil în trup deopotrivă sensul crimei originare şi al sacrificiului expiatoriu.
Textul lui Daniel Chirilă este în acelaşi timp comic-amărui şi tragic, trezind din somn unul din marile mituri ale românităţii pentru a-i arunca în faţă bănuielile unei generaţii ce nu se mai îmbată cu vorbe. Adormirea agonică a Mioritzei timp de 2.000 de ani ne interpelează pe toţi, iar trezirea ei la o conştiinţă mai pură este pândită de un sacrificiu la care mulţi tineri din ziua de azi au angoasa că vor fi condamnaţi.