Nu vreau neapărat să promovez ieşitul din sală (deşi e legitim), dar am vrut să ies de la Reality Show (r. Adam Rifkin, SUA, 2013) pentru că luasem ambele "ţepe". Simultan. Şi, dacă aş fi fost în Grecia antică, probabil l-aş fi huiduit. L-am văzut la festivalul de film Comedy Cluj 2013 şi, deşi n-are premii ca să te revolte, totuşi durează o oră şi jumătate, timp care e foarte pierdut. Din multe motive. Iată, mai jos, doar trei.
E plictisitor de şocant. Filmul lui Adam Rifkin e varianta concentrată pentru cinema a serialului TV cu acelaşi nume, difuzat la ore târzii în SUA, în anul 2012. Despre ce e vorba: un regizor a cărui carieră a intrat în umbră propune un Real TV care să rupă gura târgului. Ideea este de a urmări viaţa de zi cu zi a unei familii, fără să ştie că e filmată, aşa încât povestea să fie total autentică. Problema este că viaţa familiei e perfectă. Adică plictisitoare, astfel că regizorul o piperează introducând o serie de personaje şi situaţii (ispite pentru soţ şi soţie, droguri pentru fiica lor etc.). Dar lucrurile o iau razna, totul se transformă rapid într-o satiră neagră, după care alunecă în tragic (accidente, crime, sinucideri).
Am zis "tragic". Dar, fiindcă vorbim de o făcătură TV (nu-ţi imagina c-o să vezi imagini reale cu oameni care îşi zboară creierii...), filmul lui Rifkin e o tristă impostură. Pe de o parte, pretinde că este o alternativă la genul serialelor de falsă realitate tip Real TV, prin aceea că subiecţii filmaţi nu ştiu că sunt filmaţi. Ar fi, chipurile, primul serial autentic 100%. Dar, pe de altă parte, în film joacă actori, fapte reale nu există (deşi în fişa tehnică a filmului figurează doar numele regizorului, de parcă ar fi documentar) şi, uite-aşa, până la urmă tot ficţiune e. Care, fie vorba între noi, ca cinefili cu vechime, miroase rău de tot a efecte ieftine. Şi a disperare TV de a câştiga audienţă prin joaca de-a realitatea şocantă, într-o concurenţă gata pierdută cu Internetul care musteşte de violenţă reală. Reality Show este, în cel mai bun caz, un şoc de dragul şocului, o ofertă de umor negru pe reţetă de mockumentary, bine jucat de nişte actori care fac tot ce pot ca să fie credibili într-un scenariu dezamăgitor de clişeistic. Odată ce te prinzi că nu e "pe bune", te saturi până la greaţă de acest story animat exclusiv în scenele când zboară sânge pe pereţi...
E ridicol de americănesc. Păi dacă tot a vrut să fie autentic (termen care e deja ultra-folosit de toată lumea şi golit de sens până şi în cronica asta), de ce n-au eliminat din film exact acele scene de cursivitate dramatică şi de potrivire situaţională care sunt specifice doar ficţiunii, adică dramaturgiei? Greu de răspuns. În orice caz, naturalismul pe care speră Rifkin că îl oferă Reality Show este, de fapt, un obositor index de clişee hollywoodiene, care nu depăşeşte cu nimic tradiţia "rafinată" a filmelor cu Steven Seagal.
E inutil şi impotent din punct de vedere cultural. Sau util strict ca educaţie cinematografică, ca exemplu maximal de "aşa nu". Cu ocazia asta încă o dată ar trebui să se pună problema minimei utilităţi pe care o poate avea şocul vizual în cinema şi TV. Dacă filmul ăsta e, într-adevăr, o "satiră neagră" (autointitulat aşa, vrând de fapt să facă din eşecul său naturalist o intenţie regizorală...) la adresa televiziunii de prost gust, atunci de unde atâta insistenţă din partea lui Rifkin, în zecile de interviuri acordate, de a-şi apăra filmul cu argumentele naturalismului? Iată, din păcate, încă un exemplu de greşeli grave, din punct de vedere cultural, pe care le fac producătorii şi regizorii, greşeli care nu se sancţionează niciodată, în nici un fel şi pe care le suportă spectatorul. Verdict final, nerăutăcios: eşec regizoral cu morală atât în TV, cât şi în cinema.