Meandrele visului - Omul cu valizele

Teatrul din Turda s-a axat, se pare, pe spectacole cu un grad sporit de dificultate, ţintind performanţe ce s-ar putea să depăşească uneori - dacă nu posibilităţile interioare ale colectivului de actori - cel puţin nivelul de aşteptare al publicului, mai totdeauna capricios, instabil, câtă vreme nu putem vorbi despre un public prea numeros constant în gusturi în oraşele mici. Adresându-se aşadar unui public încă în formare, realizările teatrului turdean sunt cutezanţe, îndrăzneli apreciate mai cu seamă de alogenii veniţi la premiere. Ambiţiile sunt mari şi ele pot fi concretizate până acum în două reuşite relativ apropiate: Cele două orfeline din toamnă şi recenta premieră Omul cu valizele de Eugen Ionesco în regia lui Alexandru Dabija. Posibilităţile teatrului sunt de asemenea evidente, din moment ce renumitul regizor a dat viaţă unui spectacol mai reuşit decât Pygmalion -ul de la Naţionalul din Cluj. Mai rămâne de format / ajustat publicul. Pentru că un spectacol Ionesco presupune un public cât de cât iniţiat în literatura absurdului. Nu se poate spune că la Turda n-au existat experimente teatrale extrem de curajoase, avangardiste. Nu e cazul să le enumerăm. Totuşi, nu ştiu exact de ce, mi se pare că Omul cu valizele necesită un efort în plus la receptare. Poate şi pentru faptul că e o piesă mai puţin cunoscută din repertoriul ionescian.

Geamantane, bagaje de diferite mărimi, cutii deschise cu obiecte de recuzită, valize uzate, din alte timpuri, inscripţionate sau artistic mânjite conduc spectatorul din holul teatrului până pe scena deschisă, unde, aşezat pe un scaun la masă, un muncitor în halat mănâncă impasibil roşii cu sare. Dimensiunea unei realităţi necontrafăcute e indubitabil atinsă: el mănâncă roşii cu sare. Poate începe şăgălnicia propriu-zisă, iluzoria viaţă a personajelor, delirul, ambiguizarea dată de reflectoare, dansul, evoluţia, conflictul; într-un cuvânt: mirajul! Dar nu: el mănâncă roşii cu sare... După această imagine-prag statică, obstacol strecurat intempestiv între sală şi scenă... începe vârtejul. Şi acesta e de proporţii... ameţitoare.

Scenele se succed cu repeziciune de film mut cu turaţie mărită. De aceea sunt şi delimitate în aceeaşi manieră, prin imagini proiectate pe un ecran, însoţite de sunete specifice. Primul bărbat ieşit din întunericul scenei sau din burta metropolei franceze pentru a traversa Sena pe malul celălalt este insul abulic, inocent prin excelenţă, nelipsit de valizele sale, interpretat cu o tenacitate straşnic dozată de Cornel Răileanu, tocmai bună pentru a pune în valoare diferitele feţe ale naivităţii comportamentale şi de structură ale personajului. E un rol extrem de greu, complex şi solicitant, chiar şi numai prin faptul că actorul e pe scenă pe toată durata spectacolului. Spre ce se îndreaptă personajul şi unde ajunge e greu de spus, deoarece el nu pare a avansa decât înspre propriile obsesii, pentru a-şi lua în posesie memoria afectivă, familia, viaţa risipită. Timpul este suspendat, personajele sunt substituibile. Dacă există un conflict, acesta este cu el însuşi şi cu realităţile părelnice care îl înconjoară. Deoarece, nu-i aşa, viaţa e vis iar visul poate deveni uneori realitate şantajabilă. Planurile se intersectează halucinant, determinările temporale alunecă, ambiguizând aventura interioară a cunoaşterii de sine. Oraşul natal căutat cu insistenţă nu se zăreşte, dar apar tare native care-i sporesc anxietatea. Metafora timpului şi a căutării este extinsă admirabil de Alexandru Dabija. Toţi purtăm bagaje cu... propriile noastre iluzii, cu propriile noastre reprezentări despre lumea în care trăim. De aceea valize sunt peste tot. În holul teatrului, pe scenă, pe trotuare. Plase-bagaje evidenţiate în albastru prin imagini proiectate pe ecran sunt purtate de pietoni pe trotuarele din Turda, iată o posibilă destinaţie, una din cele multe probabile, căutarea propriei identităţi e generală, absorbită de mersul şi clocotul vieţii, înghiţită de zgomotul oraşului. Înţelegem că Primul bărbat rătăcit prin desişul vieţii nu e un individ, ci Insul arhetipal stăpânit de angoasa existenţială, esenţialmente ionescian, împins de demonul anxietăţii şi al confesiunii ce l-au locuit pe Ionesco spre a-şi exhiba trăirile pe scenă. Acesta este de fapt tema centrală a teatrului său. Piesele îmbracă subiecte. Din acest punct de vedere se poate spune că Omul cu valizele e o piesă dezbrăcată de convenţia subiectului. O altă extravaganţă pe care şi-a permis-o marele dramaturg.

Dacă ceea ce realizează Cornel Răileanu în Primul bărbat este receptat ca evoluţie uşor lineară, în ciuda conotaţiilor multiple conţinute în nuanţări temperamentale remarcabile, valenţele plurale conferite personajelor de ceilalţi actori (distribuiţi în mai multe roluri) dau o cromatică bogată scenei alungând orice monotonie posibilă. Cristina Pardanschi oferă în Bunica, Poliţista, Bolnava din spital, Roxane, Femeia din Chişinău minunate exemple de transfigurare şi de interpretare pentru studenţii ei. Anca Dămăcuş e la fel de convingătoare în oricare din ipostazele încredinţate de regizor (cinci la număr). Mai ales ca Luntraş şi Bolnav din spital, Sebastian Marina aduce noi dovezi ale talentului său recunoscut şi ale seriozităţii cu care îşi concepe partiturile. Narcisa Pintea este egală cu sine şi face faţă cu brio solicitărilor, mai ales în secvenţa din spital. Leonard Viziteu se arată promiţător pentru o paletă interpretativă chiar mai variată decât aceasta. Posibilităţile de a arăta ce poate se lărgesc pentru Cornel Miron pe măsură ce îmbracă în spectacol alte haine. Surprinzătoare şi greu de recunoscut în cele trei roluri este Ariana Presan, atât e de diferită în declamaţie şi gestică. Inteligenţa speculativă a lui Adrian Cucu bate spre comic reuşind efecte spectaculoase.

Gama interpreţilor care se învârt în jurul Primului bărbat, împreună cu decorul imaginat de Cristian Rusu, creează o veridică atmosferă de vis în care totul este în egală măsură amăgire, obsesie, aventură, virtualitate străpunsă de necruţătorul sondaj psihanalitic. Acestor cerinţe de luminare ale textului ionescian regia lui Alexandru Dabija adus la Turda le răspunde nu numai cu competenţă profesională, dar şi cu gestul fast al artistului inspirat. El ne dezvăluie fascinat sensurile ascunse în meandrele visului imaginat de Eugen Ionesco.