Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Gravity

Spaţiul, frontieră - Gravity


FilmSense, octombrie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Un proiect de anvergură al Hollywood-ului, un film semnat de mexicanul Alfonso Cuaron, Gravity e o pledoarie pentru ecologie, pentru Pămînt şi viaţă. E un proiect care - spre deosebire de Avatar, de exemplu - nu îşi găseşte combustibilul într-o istorie extravagantă, cu ornamente explozive, cu armate de personaje, cu lupte acerbe integrate cu aplomb într-o veritabilă simfonie a dezastrului intergalactic. Ca derulare narativă, Gravity e un film modest, un paradoxal blockbuster minimalist. Trei personaje, dintre care unul dispare destul de repede, sînt piesele (umane ale) unui raţionament în care spectatorul întîlneşte, în fapt, fragilitatea propriei condiţii în faţa Universului. Un Univers care vine fără încetare în prim-planul acţiunii, chiar dacă acest element al frazării cinematografice (prim-planul) este ocupat de om.

În coregrafia cosmică a lui Gravity se împletesc două deziderate: dorinţa de a fi cît mai aproape de realităţile fizicii şi nevoia de a obţine un anumit nivel de dramatism (istoric, întemeietor) în evenimentele derulate pe ecran. În această ecuaţie, pînă la urmă, elementul prim este sacrificat în anumite instanţe, în favoarea trebuinţei secunde. În ceea ce priveşte realismul, pregnante rămîn doar lucrurile deja clare pentru toată lumea - faptul că nu există sunet în spaţiu şi, într-o anumită măsură, percepţia rotaţiei proprii în lipsa gravitaţiei, aşa cum o trăieşte personajul feminin, Ryan (interpretat de Sandra Bullock), în secvenţa care deschide filmul (percepţia - ca trecere din punctul de reper extern - al aparatului de filmat - în punctul de reper subiectiv, dat de personaj). Alte elemente - fărîmele de satelit deplasîndu-se de pe o orbită pe alta, despărţirea de Matt Kowalski (personajul lui Clooney) - sînt denaturate din punct de vedere fizic pentru a obţine un efect dramatic consistent.
 
Am apreciat faptul că - pentru o bună bucată din drum - Gravity nu e un film care să îşi aroge ostentativ importanţă. Discuţiile între Houston şi cosmonauţi, glumele acestora din urmă, normalul situaţiei în spaţiu (alături de cel puţin o persoană pentru care plimbarea în spaţiu e o normalitate) ajută spectatorul să îşi găsească o imaginară postură confortabilă (o presupusă casă) în afara sferei terestre. Treptat, confortul de-a-fi-în-Univers e deturnat spre o dramă cu învăţăminte, care semnalează faptul că Pămîntul încă trebuie considerat casa speciei umane. Drept consecinţă, filmul cere o reevaluare a comportamentului uman (a activităţilor nocive ale speciei noastre) în relaţie cu Pămîntul, pe care ar trebui să (re)învăţăm să păşim cu demnitate. O demnitate în acord cu saltul ontic de la fiinţare la raţiune, un salt care ar fi trebuit să (ne) ducă la acţiune morală (singura cu adevărat raţională) în ceea ce priveşte propria casă. Gravity arată faptul că serenitatea e posibilă numai pe Pămînt, care se instituie drept singură casă pentru om prin faptul că a oferit suport evoluţiei (după cum susţin ultimele secvenţe ale filmului, coborîrea din spaţiu şi ieşirea din apă). Prin acest mesaj, după Avatar şi împotriva dimensiunii cool-super-eroice a blockbuster-ului, Hollywood-ul se împrieteneşte şi mai bine cu mişcările eco ale zilelor noastre.
 
Gravity demonstrează că se pot atinge cote importante de spectaculos (şi, cu siguranţă, pentru majoritatea spectatorilor, şi cîteva frisoane poetice) dincoace de Strauss, Ligeti şi de călătoriile spre Jupiter. Însă, pe de altă parte, Gravity e doar marca unei epoci care preferă să se consume în consum şi să gîndească prin intermediul simţurilor. Digital, 3D, cu un compartiment tehnic CGI care numără mai multe persoane decît găsim în echipele unei recolte bune de jocuri video de top, putem citi prin acest film şi că e grav în gravitaţie, indiferent că ne referim la societate sau la cinematograf. Cu 2001: A Space Odyssey omul era depărtat de animal şi îndemnat să păşească în Univers. În Gravity e întors din Univers şi ajutat să se ridice din nou în două picioare. O spirală cinematografică în care primul biped se înalţă pentru a sparge o ţeastă, iar ultimul om (venit) din spaţiu se înalţă pentru a vedea mai bine, de aproape, frumuseţea mediului înconjurător. Morală new-age într-un film care merită văzut pe un ecran (cît mai) mare!




 Toate articolele despre Gravity


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Sentimentalism superfluu - Gravity, Teodora Lascu
 Cosmosuri din noi şi de peste noi - Lupu & Gravity, Andrei Gorzo
 O mărgică albastră - Gravity, Cristina Zaharia


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer