Ataşate navetei sunt trei siluete, dintre care două meşteresc pe suprafaţa acesteia, în timp ce a treia pluteşte liber de jur împrejurul ei. Camera urmează dansul imponderabil în spaţiu al veteranului Matt Kowalski (George Clooney) în timpul unui schimb de replici triviale cu baza Houston (vocea care i se atribuie e a lui Ed Harris) prin transmisiune radio, iar apoi îşi îndreaptă atenţia către Ryan Stone (Sandra Bullock), inginerul biomedical al misiunii, prinsă strâns de telescop şi străduindu-se să dreagă o componentă a acestuia.
Serenitatea cosmică a momentului e întreruptă brusc atunci când sunt somaţi să-şi abandoneze misiunea, pe motiv că un torent de resturi ale unui satelit a fost lansat pe orbită în urma unei explozii şi şansele ca acesta să nimicească tot ce îi iese în cale nu sunt tocmai de partea astronauţilor. Avalanşa îi loveşte înainte ca cei trei să se întoarcă în navetă. În urma unui impact, Stone e desprinsă de cordonul care o ţinea ataşată şi se îndepărtează rapid de Pământ şi de colegii ei, rotindu-se în mişcări ameţitoare către camera în retragere. În acest moment, aparatul preia unghiul ei de privire, începând să se învârtă o dată cu ea şi astfel alternând cu viteză între imagini cu pământul şi apoi cu spaţiul sideral. Totul într-un singur cadru-secvenţă lung de şaptesprezece minute; pe parcursul filmului, Kowalski îşi manifestă aproape obsesiv dorinţa de a depăşi recordul lui Anatoli Soloviev, legat de timpul petrecut efectiv în spaţiu - spacewalk; declaraţia lui este, poate, şi un inside joke, referindu-se la ambiţia de a filma un cadru a cărui lungime întrece mai tot ce s-a încercat până acum în cinema-ul mainstream.
Mai departe, povestea nu ne oferă mari surprize; în linii mari, se axează pe efortul supraomenesc al lui Stone de a supravieţui în condiţiile vitrege oferite de circumstanţe nefaste: resursele de oxigen se împuţinează de la minut la minut, resturile satelitului o urmăresc pe traiectoria ei, iar staţiile spaţiale, cea rusească şi cea chinezească la care trebuie să ajungă într-o cursă contra-cronometru, au suferit şi ele distrugeri majore în urma aceleiaşi catastrofe.
Meritul filmului, care totuşi e unul destul de sofisticat, rămâne, fără îndoială, măiestria cu care Cuarón reuşeşte să transmită spectatorului senzaţia de imponderabilitate, de gravitaţie zero, de teroare în faţa unui neant acaparator lipsit de viaţă şi de orice atribut familiar fiinţei umane. La urma urmelor, Stone rămâne pe cont propriu pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a filmului. Cu toate acestea, naraţiunea se încăpăţânează să insereze un bagaj încărcat de dramatism în istoria personală a protagonistei - faptul că a suferit o pierdere dezumanizantă, şi anume moartea fiicei sale - şi face din lupta ei pentru supravieţuire un spectacol siropos în care miza devine întoarcerea eroinei tragice pe planeta-mamă, sinonimă cu dorinţa de a trăi şi de a reintra în linie cu ciclicitatea vieţii.
Mai mult decât atât, itinerariul ei de la staţia americană complet distrusă, la cea rusească deteriorată şi apoi la cea chinezească aproape funcţională, în interiorul cărora camera insistă asupra simbolurilor religioase aferente culturilor respective - o icoană ortodoxă şi o statuetă Buddha - tânjeşte după un anumit tip de interpretare care ţine de sfera spiritualului.
Acest traseu, de altfel şi o traiectorie narativă predefinită, îi garantează salvarea după linia de finish, în care un space-cowboy (Kowalski) experimentat şi zeflemitor, se sacrifică pentru a-i asigura supravieţuirea şi intervine mai apoi într-un moment oniric, ca un personaj fermecat de basm, să-i ofere cheia pentru a ieşi din impas şi în care Universul, în toată măreţia lui absolut intimidantă (din nou, uluitor de frumos surprinsă de Cuarón) îi serveşte lui Stone pe post de imbold pentru a reveni la condiţia umană. Dacă în prima jumătate a filmului, odată refugiată în interiorul staţiei spaţiale, se cuibăreşte în poziţie fetală, finalul filmului o readuce la suprafaţă - la propriu, protagonista aterizează într-un lac, fiind nevoită să-şi croiască drum înot spre ţărm - şi camera îi înregistrează primii paşi pe pământ solid. Sentimentalismul lui Gravity e superfluu.