Premisele American Hustle sunt din aceeaşi familie cu cele din The Wolf of Wall Street. "Băieţii deştepţi" făcând bani frumoşi de pe urma naivităţii "oamenilor simpli". Asemănările între cele două ale filme ale momentului din cinematografele româneşti se opresc, însă, aici. În timp ce Scorsese îşi construieşte discursul în jurul destinului spectaculos al lupului Di Caprio, David O. Russell imaginează o galerie impresionantă de personaje ce ridică American Hustle de la statutul de peliculă de largă popularitate (categoria Ocean's-urilor), la acela de film sofisticat, inteligent, memorabil, capabil să stimuleze în spectator atât plăcerea privirii, cât şi pe cea a gândirii. Pentru că fiecare dintre aceste personaje, deşi dotat cu ticuri, obişnuinţe şi ţăcăneli absolut delicioase (oja lui Jennifer Lawrence şi bigudiurile duo-ului Amy Adams - Bradley Cooper merită o menţiune specială), reprezintă un tip uman, de largă răspândire, atât în America anilor '70 (când are loc acţiunea filmului), cât şi civilizaţia occidentală (românească included) strict contemporană.
Pe lângă escroci şi fraieri, avem parte de primari construindu-şi o imagine de oameni hiper-preocupaţi de comunitatea pe care o conduc şi o avere pe baza şpăgilor inerente, congresmeni practicând habitudinile politice locale la nivel central (cu toţii promovându-şi agresiv statutul de ultra-familişti, menit să alunge orice bănuială asupra onorabilităţii lor), oameni ai legii laşi, oameni ai legii subjugaţi de demonul celebrităţii, oameni ai legii vânduţi iluziei că se poate curăţa totul dintr-o singură lovitură, neveste-casnice nevrotic-disperate, neveste-casnice ce manevrează din umbră lăcomia de putere şi bani a soţului-politician, mafioţi mai mari, mafioţi mai mici, şi încă multe, multe alte soiuri umane.
Şi către toată această comédie umană demnă de un mare roman, O. Russell (regie), Eric Singer & O. Russell (scenariu) şi Linus Sandgren (director de imagine) privesc cu o ironie atât de profundă, cu un sarcasm atât de crunt, dar şi cu o empatie atât de rafinată, încât întreg filmul se arată ca un uriaş hohot de râs peste care se preling, discret, dar ferm, oarece lacrimi. Şi totuşi, nu se plânge şi aproape că nu se râde la American Hustle şi asta pesemne pentru că o doză consistentă de absurd se strecoară în aproape fiecare scenă-cheie, deturnând acid-tandrul comentariu asupra lumii în care trăim în cine-supra-realism de cea mai viguroasă speţă.
Şi acest cine-supra-realism se creează din scenariu, din cameră, dar şi din coloana sonoră ce ironizează sau îmbrăţişează în proporţii atent alese, şi, mai ales, din prestaţiile formidabile ale actorilor pe care O'Russell fie îi îndrumă în chip strălucit înspre zone de contre-emploi total improbabile (cazul Bale), fie îi convinge să forţeze limitele unui anumit tip previzibil de interpretare (cazurile Lawrence şi Renner), fie, în fine, îi sileşte să treacă prin 3-4 moduri de abordare a personajului (cazurile Adams şi Cooper). Rezultatul este încântător şi premiile de interpretare la felurite festivităţi anglo-saxone garantate.
După Oscar-ul de rol principal pe care i l-a regizat în Silver Linings Playbook, O'Russell e pe cale să îi ofere lui Jennifer Lawrence a doua statuetă a carierei, de data asta pentru rol secundar. Şi asta la nici 24 de ani! În cazul lui Christian Bale, lucrurile ar putea să stea exact pe dos: după Oscar-ul de rol secundar în The Fighter, acum ar putea urma premiul cel mare.
E deopotrivă miraculos şi înşelător că American Hustle a primit 10 nominalizări la Oscar 2014. Departe de titlul populist-tembel Ţeapă în stil american (pseudo-traducere în stil românesc), filmul are puţine şanse să satisfacă gustul marelui public. Comedie nu e, dramă nu e, peliculă mobilizatoare nu e, moralizatoare nici atât. Frate de spirit (anti-mainstream) şi oarecum de stil cu fermecător-timidul Inside Llewyn Davis, filmul lui O'Russell se cere lăsat în afara categoriile consacrate, promiţând să nască dezbateri, pasiuni şi felurite aplecări asupra gândurilor.
De pildă, acolo, în miezul spălătoriei automate, cu Bale singur ori însoţit de Adams printre sutele de cămăşi mişcându-se bezmetic-controlat, în secvenţa aceea desprinsă parcă din Monsters, Inc., cât e emoţie şi cât e ironie? Cât e carne şi cât e sarcasm cine-literar? Cât e om şi cât e personaj de bandă desenată? Ce e real şi ce e jucat?