Toată lumea a auzit de Sir Ridley Scott şi i-a văzut din filmografie măcar un titlu. Este regizorul care a pus borne în unele genuri cinematografice, a (re)deschis drumuri, a încercat şi a reuşit în multe direcţii. Ciudat este că acum el face echipă cu scriitorul Cormac McCarthy (v. No Country for Old Men), care este aici scenarist pentru prima dată. Iar filmul este aparent al acestuia din urmă - ca stil, ca violenţă şi rezolvări.
Însă, dincolo de uimirea de început, în primul rând a genului neaşteptat de film de frontieră, a scenelor care nu se leagă şi a săriturilor între ele, cu toată violenţa şi povestea cu droguri cu tot, filmul este cât se poate de Atipic. Pentru că Scott, vulpoi bătrân, ocoleşte clişeele dintr-un asemenea gen de film şi aduce scene lungi cu multe detalii de indie.
Protagonistul, din mediul lui opulent, luxos, urban, ajunge în cel prăfos, de deşert mexican, de la graniţa cu USA, iar săriturile dintr-un mediu în altul, chiar dacă surprinzătoare şi ilogice mereu, fără explicaţii, datorită linelor mişcări de cameră, capătă coerenţă şi un ritm static neobişnuit pentru o dramă contracronometru.
Regizorul trage de timp, fără să lungească inutil cadrele. E multă vorbărie, sunt multe declaraţii, discursuri mai mult sau mai puţin filozofice sau sforăitoare şi tensiune. Şi apoi, brusc, încet, absolut orice cuvânt rostit înainte declanşează pleonastic, vizual, capcanele poveştii. Este Cronaca di una morte annunciata la graniţa cu Mexicul.
Nefirească şi la fel de puţin convingătoare şi de înţeles este şi felul cum îşi prinde brusc urechile un avocat care pare uns cu toate alifiile. Dar şi asta se întâmplă, iar convenţia, cu toată previzibilitatea poveştii, te ţine atent. Totul e rostit cu voce calmă, fără ridicarea vocii, ca între prieteni şi cămătari.
Ne-am obişnuit cu deşertul acela bătut de vânt, în care cadavrele abandonate sunt uitate şi acoperite. La Ridley Scott mai şi plouă. Sunt şi aici curse-urmărire şi crime, dar şi unele şi celelalte sunt altfel decupate. Nu mai sunt numai ultimul răcnet de motoare, ci şi unele cu aspect umil, puturos. Iar celelalte, în scene scurte şi câteva detalii cu umor macabru, destul de puternice ca impact ca să tresari.
Şi apoi, dincolo de povestea mai mult sau mai puţin descentrată, filmul aduce o distribuţie glorioasă, toţi actorii pe contre-emploi. Brad Pitt cu plete şi discurs ameninţător, Fassbender prăbuşit şi plângăcios, Bardem cu o coafură arici şi cămaşă Versace, Penelope Cruz în scenele cele mai frumoase şi emoţionante şi Cameron Diaz, fiara filmului, iar în rol de bestie după excelentul Any Given Sunday. Acesta este filmul ei (şi nu datorită şpagatului), ca şi povestea. Scott lasă în urmă filmul-cult feminist al deceniului 9, Thelma şi Louise, în care femeile erau puternice, independente, dar se sacrificau. Altele sunt timpurile acum, iar corporatismul, cartelurile şi zonele rezidenţiale pot să aibă ca şef şi femei fără milă, ne spune Scott, frumoase, puternice, graţioase şi la fel de periculoase ca un animal de pradă care îşi aleargă şi prinde iepurele cu 120 km/h în deşert.
Nu a mai fost un film serios cu şefă de cartel până acum, în afară de câteva comedioare. E un punct de vedere, e o schimbare de optică, e altceva. Poate de aceea şi mai cumplit. Scena de început şi cea de la piscină sunt cheile filmului. Ele dau metafora peliculei şi fac finalul nu de furibundă acţiune, ci unul, cum spune un personaj "ca o moarte liniştită". Şi asta lasă spectatorul uşor înşelat.
Nu este un film mare, de neuitat, dar are momente de forţă şi scene memorabile, provocatoare. Lung, dens, cu prim-planuri, plin de tăceri şi derute, acolo unde toată lumea aşteaptă acceleraţie şi girofar de poliţie, filmul uimeşte destul ca să placă. Ridley Scott riscă iar şi nu ştiu dacă a câştigat. Cert e că a încercat altceva şi asta i-a reuşit.