Dilema Veche / decembrie 2013
Counselor, The
The Counselor (SUA, 2013), de Ridley Scott.
Semnat de veneratul scriitor american Cormac McCarthy, scenariul filmului The Counselor este în tradiţia acelor piese alegorice medievale numite "moralităţi" (morality plays). Personajele - în primul rînd cîţiva albi putred de bogaţi, implicaţi în traficul de droguri din Mexic - vorbesc în fabule şi în pilde, şi sînt unul mai oracular sau mai criptic-gnomic decît altul. Protagonistului - un avocat (jucat de Michael Fassbender) care cade în ispită - nu i se spune niciodată pe nume (ci doar "avocatule"); iar logodnica lui (Penélope Cruz) o fi avînd ea un nume, dar acesta e superfluu - personajul oricum nu are altă identitate în afara aceleia, alegorice, de "mieluşică de sacrificiu". Scenariul nu vădeşte prea multă documentare şi nici un pic de analiză economică, politică etc.; răul e neapărat metafizic - se scrie musai cu "R", nu cu "r" - şi e evocat prin verbiaj bombastico-sibilinic. Faptul că acest verbiaj e lăsat să ţină loc de orice analiză a situaţiei din Mexic este prost în sine - se cheamă mistificare; dar e cu atît mai prost atunci cînd reprezentarea supremă a cruzimii (întrupată de Cameron Diaz) este aparent derivată din desene animate (mai exact, din 101 dalmaţieni). Poate cel mai rizibil-bomabastic moment al filmului este acela în care amantul (Javier Bardem) femeii malefice (atît de malefice încît numele ei conţine silaba "mal") evocă noaptea frisonantă în care i-a fost dat să privească direct în the heart of darkness a sexualităţii ei. Şi în ce-a constat această heart of darkness? În faptul (ilustrat printr-un flashback) că ea şi-a scos chiloţii şi (the horror, the horror!) a făcut sfoara laterală pe parbrizul Ferrariului lor. Ceea ce face ca filmul să sune cel puţin entertaining; numai că regizorul, Ridley Scott (care, apropo de Heart of Darkness, şi-a început cariera cinematografică sub semnul lui Conrad - nu doar ecranizîndu-i nuvela Dueliştii, ci şi dîndu-i navei spaţiale din Alien numele de "Nostromo"), a făcut de data asta prea puţine concesii entertainment-ului. Principala concesie este, desigur, distribuţia de superstaruri (cele menţionate pînă aici, plus Brad Pitt) filmate insistent la prim-plan - mizanscena şi decupajul acestui film sînt, pe unele porţiuni, la fel de elementare ca într-un soap opera. Dar regia lui Scott e subordonată slugarnic scenariului lui McCarthy, al cărui fatalism găunos-intransigent şi pretenţios-logoreic nu admite nici surprize narative, nici întorsături de situaţie, şi nici măcar prea mult pac-pac între carteluri.

Matei copil miner (România-Germania-Franţa, 2013), de Alexandra Gulea.
Matei (Alexandru Czuli) nu e un "copil miner" - aşa cum e identificat în titlul dezastruosului lungmetraj de debut al Alexandrei Gulea -, ci un copil (de 11 ani) dintr-un oraş minier (s-a filmat în Uricani, Valea Jiului). Conceptual, filmul tinde spre un neorealism magic: abandonat temporar de mama sa (care e la muncă în Italia), exmatriculat de la şcoală şi bătut de bunicul său (Remus Mărginean), Matei fuge la Bucureşti, iar fuga sa se transformă într-o aventură iniţiatică, suspendată între realitate şi vis. Pariul stilistic este crearea unei ficţiuni - ba chiar a unei ficţiuni care, de la un punct încolo, să cocheteze uşor cu fantasticul - dintr-un material care, în bună parte, este acela al unui film documentar: un actor neprofesionist (de pildă, un cioban) "documentat" într-o situaţie ficţională (pusă în scenă) din viaţa lui (cînd îl adăposteşte pe copilul fugar), cît mai multe vederi luate cu camera - fără să fi fost înscenate - pe străzile Uricaniului sau ale Bucureştiului. Dar elementele nu fuzionează - înscenările ies strident în evidenţă prin stîngăcia lor: de pildă, într-un cadru în care un elev încearcă să recite o poezie pe care altul încearcă să i-o sufle, regizoarea îl bagă atît de tare pe suflător în ochii spectatorilor, îl pune să-şi întoarcă faţa spre recitator (profesoara i-a poruncit să stea întors către perete) într-un mod atît de lipsit de subtilitate şi îi ridică atît de tare volumul vocii pe banda sonoră, încît e inexplicabil (altfel decît prin incompetenţa mizanscenei) de ce profesoara nu se sesizează mai repede. Hotărît lucru, pe Alexandra Gulea n-o dă fineţea afară din casă - atît profesoara, cît şi preotul şcolii sînt caricaturi realizate fără imaginaţie şi fără umor. (Actorii sînt cu toţii crispaţi - profesionişti şi neprofesionişti deopotrivă.) Aventura bucureşteană a lui Matei ar trebui să culmineze cu o noapte (oarecum cărtăresciană) petrecută în Muzeul Antipa, dar secvenţa respectivă e conceptualizată într-un mod prea flou ca să fie altceva decît un fîs. Urmează întoarcerea copilului acasă, la timp ca să prindă moartea bunicului - staţie obligatorie într-un parcurs iniţiatic atît de stas cum e al său. Matei copil miner începe cu peisaje hibernale şi se termină cu pomi înfloriţi - atît de convenţională e şi simbolistica sa. Altminteri e pictural, nimic de zis.

Regia: Ridley Scott Cu: Michael Fassbender, Penélope Cruz, Cameron Diaz, Javier Bardem, Brad Pitt

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus