Good old American literature - Cum am învăţat să conduc

În 1998, scriitoarea americană Paula Vogel primea Pulitzer Prize for Drama pentru Cum am învăţat să conduc, piesă a cărei primă reprezentaţie se întâmplase pe 16 martie 1997, pe Broadway. Îmbibat de erotismul nimfetelor nabokoviene şi dezabuzarea micilor târguri făcute celebre de Tennessee Williams, textul lui Vogel aduce în buza mileniului 3 tot ce are mai bun literatura americană post-belică.

Scrisă în ritmul alert al noii epoci, permiţându-şi libertatea de a naviga necontenit înainte şi înapoi prin destinul eroinei principale, libretul noii premiere găzduite de cea mai Nouă sală a Teatrului de Comedie repovesteşte în chip convingător şi ataşant marile teme ale Americii anilor '50-'60. Lumea gâlgâind de alcool ieftin, sărăcie tâmp-veselă şi vise mutilate a oraşelor de provincie, depresia post-război a foştilor soldaţi ce nu îşi mai găsesc locul şi liniştea în societatea post-belică, drama cuplurilor îngropate sub o lespede grea de ne-potrivire, non-comunicare, frică şi prejudecăţi, teribilul şoc, eliberator şi intimidant, deopotrivă, generat de revoluţia sexuală, explozia rock'n'roll şi de dominaţia zeului automobil, toate sunt de găsit în povestea copilăriei, adolescenţei şi maturizării Mititicăi (Li'l Bit, în original).

În rolul titular, Ioana Anastasia Anton reuşeşte cel mai complex şi convingător rol al carierei sale de până acum. Pendulând în chip cuceritor între inocenţă, curiozitate, derută, spaimă, capacitatea de a descoperi, aţâţa şi domina, Anton beneficiază din plin şi de fericită întâlnire cu un Şerban Pavlu (Unchiul Peck) în mare formă. Peck o iniţiază pe Mititica în tainele şofatului, alcoolului şi sexului, cu naturaleţe, nesiguranţă, poftă, spaimă, fericire şi disperare şi tot acest conglomerat de contradicţii solicită din plin actorul din spatele personajului, dar şi spectatorul din întunericul sălii.

Pentru că nu deloc puţin să ajungi să priveşti cu drag un individ pe care moravurile vremurilor (de atunci, dar şi de acum) l-ar expedia, simplu şi definitiv, în categoria pedofilie cu circumstanţe agravante. E meritul textului, al regizorului şi al actorilor că această poveste cu iz penal se transformă într-o istorie cu lumini şi umbre, cu greşeli şi sclipiri, cu momente de abjecţie umană şi clipe de mare frumuseţe.

Peck îi mutilează viaţa Mititicăi tot atât de mult pe cât i-o dezvăluie. Balansoarul pe care cei doi dansează în vremea pubertăţii şi adolescenţei feţei duce în noroiul celui mai abject jos, dar şi în fericire-n sus. Povestea celor doi e atât un patologic caz particular, cât empatică şi relevantă felie din viaţă a unei epoci când oamenii visau enorm şi trăiau puţin.

La 29 de ani, clujeanul Eugen Gyemant (deopotrivă regizor, traducător şi maestru de sunet!) dă o probă de neaşteptată maturitate, conducând cu inteligenţă şi mână sigură un spectacol complicat, pe care numeroasele teme şi nuanţe l-ar fi putut lesne deturna de la făgaşul gândit de dramaturg. În multiple roluri secundare, Delia Nartea, Alexandru Conovaru şi, mai ales, Smaranda Caragea susţin excelent ritmul piesei şi asigură consistente porţii de comedie.

Aşezată undeva la primul etaj al unui imobil din apropierea Căii Călăraşilor, accesibilă printr-o scară întortocheată pe care spectatorii se încolonează răbdători, dar bine-dispuşi, Sala Nouă a Teatrului de Comedie are o doză de intimitate, prospeţime şi căldură care o aseamănă, întrucâtva, cu magicul spaţiu al Teatrului Act.

Cum am învăţat să conduc e genul de spectacol care te îndeamnă să revii în ambianţa care l-a produs, cu speranţa că binele va fi urmat de încă mai bine.