La Sala Nouă a Teatrului de Comedie, lucrurile merg bine. După Urîtul, pus în scenă de Vlad Cristache, care este şi coordonatorul proiectului "Noi la Sala Nouă", se joacă acum şi Cum am învăţat să conduc, spectacol pe textul Paulei Vogel, în regia lui Eugen Gyemant.
Un spectacol bun, în care echilibrul dintre regie, scenografie şi actorie e foarte bine cumpănit. Textul e un fel de Lolita pentru scenă, dar organizat pe flashbackuri, nu liniar cronologic. În plus faţă de vestitul roman, piesa aduce mult din atmosfera Americii profunde dinainte de marea revoluţie sexuală. Pe de altă parte, dacă Nabokov priveşte totul din punctul de vedere al lui Humbert Humbert, aici povestea e spusă de eroină.
Tocmai contextul, fundalul Americii profunde, e bine sugerat, chiar ilustrat, de scenografia lui Tudor Prodan, prin imagini video cu reclame din anii '50 şi obiecte din interioarele standard ale epocii, cu partea din faţă a maşinii lui Peck într-un colţ al scenei.
Povestea e simplă şi, după Lolita, banală. Unchiul Peck, cvadragenar tarat de experienţa războiului din Pacific, se îndrăgosteşte bolnăvicios de nepoata sa, Mititica, pe care o abuzează la 11 ani, în timp ce o învăţa să conducă. Fetiţa pendulează între oroare, frică şi dorinţă: nu rupe relaţiile cu unchiul, nu spune nimic acasă, continuă să-l accepte, începe să-l provoace, ajunge însă o tînără mutilată emoţional, care nu-şi acceptă sexualitatea. Soţia lui Peck vede şi rabdă în tăcere, speră - dar în van, pentru că, atunci cînd fata ajunge la majorat, Peck o cere de soţie şi, după refuzul ei, cade în depresie, alcoolism şi, în cîţiva ani, moare.
Deşi piesa e construită în jurul personajului feminin, rolul cel mai împlinit îl face Şerban Pavlu (Peck), care trece cu uluitoare uşurinţă prin stări foarte diferite, creînd un personaj cu multe nuanţe, imposibil de clasat. Poate fi şarmant, dar şi respingător, naiv şi pervers deopotrivă, temător şi agresiv, pofticios, dar niciodată libidinos, stăpîn pe situaţie şi disperat. Nu poţi să-l urăşti pe Peck al lui Pavlu. Îl înţelegi, ţi-e milă, nu-l poţi ierta - dar nu-l urăşti. Pavlu îşi dozează bine mijloacele, foloseşte mult expresia feţei şi vocea - exact ce trebuie într-un spaţiu de joc mic, cu spectatorii atît de aproape. Un rol greu, care-i pune lui Pavlu în valoare mare parte din potenţial.
În rolul Mititicăi, Ioana Anastasia Anton îşi joacă ingenuitatea ştiută, dar o combină cu o doză reţinută de perversiune şăgalnică, ajunge şi la dezabuzarea tinerei alcoolice în scenele din preajma majoratului, are prezenţă scenică, e cuceritoare, trece uşor de la amintirile povestite la scenele jucate. Relaţia ei cu Peck, pe care se bazează spectacolul, e impecabil construită - iar faptul că Peck nu e un tip detestabil se datorează şi umbrelor pe care le dă Ioana Anastasia Anton personajului ei. Din păcate, frazează greşit, face pauze şi pune multe accente acolo unde n-ar trebui să fie - e, cu siguranţă, şi responsabilitatea regizorului; să sperăm că sînt neajunsuri care se pot corecta.
Tabloul e completat de membrii familiei şi de alte personaje episodice, roluri mai mici, dar importante în economia spectacolului (îi asigură ritmul şi-l colorează) şi care oferă fiecărui actor cîte un moment de prim-plan. Smaranda Caragea (mama şi o tînără dezinhibată) debordează de energie şi haz, culege aplauze la scenă deschisă. Delia Nartea (bunica şi soţia lui Peck) face o compoziţie delicată şi alternează bine personajele. În fine, Alexandru Conovaru (bunicul, un chelner, un licean) e mai puţin credibil în rolul bunicului, dar foarte natural în rolurile care se potrivesc vîrstei.
Mărturisesc că e primul spectacol al lui Gyemant pe care îl văd şi mă bucur să descopăr un regizor matur şi inteligent care evită elegant tezismul care pîndeşte un asemenea text. Sper să confirme.
Teatrul de Comedie Bucureşti
Cum am învăţat să conduc de Paula Vogel
Regia: Eugen Gyemant
Scenografia şi afişul: Tudor Prodan
Cu: Şerban Pavlu, Ioana Anastasia Anton, Delia Nartea, Smaranda Caragea, Alexandru Conovaru