Tian zhu ding / A Touch of Sin
Un film despre patru morţi (trei crime şi-o sinucidere), patru incidente care s-au întâmplat cu-adevărat în patru colţuri ale Chinei şi care reflectă cu acurateţe starea actuală a lucrurilor din acea ţară. China se schimbă cu o rapiditate uluitoare, iar acest ritm nebunesc poate lăsa impresia că ţara e mai prosperă decât în realitate. Mulţi, foarte mulţi oameni suferă însă de repartizarea inegală a bogăţiei, iar violenţa pare cea mai simplă şi directă modalitate de a-şi restabili demnitatea pierdută.
Les beaux jours / Bright Days Ahead
Un film dus în spate de fantastica Fanny Ardant (şi care gravitează în jurul ei). Un The Graduate à la française şi à l'envers, o dramă sexy şi sofisticată care abordează două subiecte pe care nu le vezi des în acelaşi film: pensia şi... adulterul. Caroline e o dentistă care decide să se pensioneze, şi cum are mult prea mult timp liber, îşi omoară zilele la un centru pentru seniori care dă titlul filmului. Acolo, după câteva încercări eşuate (profesoara de actorie o tratează de sus, clasa de oenologie are numai beţivi, etc.), ajunge la clasa de computere, unde e sedusă de un tânăr instructor (Laurent Lafitte de la Comédie Française). Filmată cu drag(oste) de realizatoarea Marion Vernoux, Fanny Ardant îşi asumă vârsta şi relaţia imposibilă în care se află cu toată splendoarea unei maturităţi care îi vine mănuşă.
Beyond the Edge
Un film 3D care-şi merită toate cele trei dimensiuni. O recreere a istoricei cuceriri a Everestului de către Sir Edmund Hillary în 1953 - un eveniment care a uimit lumea şi a definit o naţiune. Cel mai impresionant (vizual vorbind) film neo-zeelandez fără hobiţi sau N'avi, Beyond the Edge reface călătoria unui om care, în ciuda originilor sale modeste, învinge adversităţile (şi proprii demoni) şi ajunge pe cel mai înalt punct de pe pământ. Punctul focal al filmului este ascensiunea lui Hillary şi-al său şerpaş Tenzing Norgay, cu detalii şi momente dramatice neştiute până acum. Realizatorii integrează fără greş materialele de arhivă cu filmările cu actori (excelent distribuiţi). Adevărata vedetă a filmului e însă regiunea Aoraki, parcul naţional Mt. Cook şi cascadele de gheaţă din gheţarul Tasman şi Mt. Hochstetter - zone din Noua Zeelandă de o frumuseţe care-ţi taie răsuflarea, care au "jucat rolul" Everestului şi-au permis echipei de filmare nişte cadre de excepţie.
Caníbal
Un tip discret, retras, întotdeauna pus la patru ace, Carlos (Antonio Del Torre) e un croitor de prestigiu în Granada. În timpul liber, Carlos e şi ucigaş în serie. În plus de asta, mai e şi canibal. Toate bune şi... gustoase până la apariţia Ninei (Olimpia Melinte) - o tânără româncă cu un zâmbet şarmant (şi dezarmant?...), dar şi niscai secrete proprii, pare-se. Inocenţa Ninei îl face pe Carlos să înţeleagă dimensiunile monstruozităţii sale. Zice regizorul şi co-scenaristul Manuel Martín Cuenca: "For us, the essence of film is mystery and the conviction that the viewer can actively participate in it. We construct a story and then we hide it so that it comes out from inside its soul." Prezenţa Olimpiei Melinte, în acelaşi timp reţinută şi luminoasă, se integrează perfect în mecanismul extrem de precis al filmului lui Cuenca. Cameron Bailey, directorul artistic al festivalului, a ştiut ce-a ştiut când a inclus Caníbal pe lista sa de filme ce trebuie văzute la TIFF 2013.
The Dark Matter of Love
Variety a sintetizat perfect acest documentar: "an arresting and often compelling mix of intimate cinema vérité and psycho-anthropological study". The Dark Matter of Love urmăreşte evoluţia a trei orfani din Rusia care învaţă the American way - şi multe altele - de la familia lor adoptivă din State, prin intermediul unui program ştiinţific. Familia Diaz din Wisconsin decide să lucreze cu doi psihologi specializaţi în dezvoltare infantilă care să-i ajute să-şi (re)construiască familia - cu ajutorul ultimelor descoperiri ştiinţifice în domeniu. Problema e ca cei doi băieţi să înceteze cu glumiţele cu băşini şi ca fata să iasă din carapacea ei protectoare care i-a permis să supravieţuiască într-un orfelinat rusesc... Regizoarea Sarah McCarthy îmbină imagini de arhivă cu experimente ştiinţifice (the science of love...) în naraţiunea filmului, fiind capabilă de o reţinere admirabilă când ar putea aluneca pe pante siropoase şi o capacitate excelentă de a sesiza detalii altfel greu de observat.
Het diner / The Dinner
În acest film olandez care mi-a adus aminte de recentul Carnage al lui Roman Polanski, o adaptare a unui besteller inspirat la rândul lui de o întâmplare reală (şi şocantă), Menno Meyjes (care a scris scenariul pentru The Color Purple şi Lionheart) ne spune tot ce-i în neregulă cu societatea vest-europeană a zilelor noastre. Mecanica filmului e simplă: două cupluri iau masa la un restaurant de lux şi încearcă din răsputeri să se abţină a lua partea copiilor lor (adolescenţi), chit că aceştia au săvârşit o faptă urâtă. Foarte urâtă. Penală. Venală. Deşi structura superficială e de thriller, cu detalii relevate succesiv, suntem mai puţin interesaţi de ce-au făcut cei doi băieţi, cât suntem de reacţia celor patru adulţi (din care unul, pour la bonne bouche, urmează să candideze la postul de prim-ministru).
Finding Vivian Maier
O bonă despre care nici familiile pentru care a lucrat nu ştiau prea multe (?) face peste 100.000 de fotografii de-a lungul vieţii ei, pe care nu le arată nimănui şi care ajung într-o boxă, unde sunt descoperite câteva decenii mai târziu. Prin magia internetului, Vivian Maier a ajuns să fie considerată unul dintre cei mai mari fotografi ai secolului trecut. Viata stranie, fascinantă şi marcată de minciuni, inadecvare socială, probleme mentale şi sărăcie a d-rei Maier şi arta ei - în proporţie covârşitoare fotografie de strada - sunt revelate în acest documentar de John Maloof, cel care a descoperit cutiile pline cu negative din boxa cu pricina, a renunţat la cariera de istoric pentru care se pregătea şi şi-a dedicat viaţa descoperirii acestei artiste unice. Ca să vedeţi despre ce-i vorba, vizitaţi vivianmaier.com. Eu unul, am devenit un fan.
InRealLife
Documentarul regizoarei Beeban Kidron se întreabă ce e de fapt internetul şi ce efect real are asupra copiilor noştri? Într-o călătorie din dormitoarele adolescenţilor britanici în birourile executivilor din Silicon Valley, InRealLife sugerează că promisiunea unor libertăţi neîngrădite păleşte în faţa tentaţiilor mercantile. Pe-afară-i vopsit gardul, înăuntru-i... alienarea, depresia şi dependenţa. Aceasta analiză critică a modalităţii în care lumea contemporană adoptă internetul şi tehnologia mobilă îşi pune întrebarea - panicoasă sau nu, depinde pe cine întrebi - dacă ne putem permite să stăm inerţi în timp ce copiii noştri, prinşi în capcana unei conectivităţi permanente, sunt outsourced în reţea?
Kaze Tachinu / The Wind Rises
O operă complexă şi graţioasă, acest film s-ar putea să fie cântecul de lebădă al marelui animator Hayao Miyazaki. Spre deosebire de eroii care-au populat filmele din universul Studioului Ghibli în trecut şi care erau fructul imaginaţiei aprinse a creatorului lor, protagonistul din The Wind Rises e inspirat din două personaje reale: Jiro Horikoshi, designerul vizionar al faimosului avion de vânătoare Zero, şi Tatsuo Hori, autorul romanului care poartă titlul filmului, care la rândul lui e inspirat de o poezie de Paul Valéry ("Le vent se lève!... Il faut tenter de vivre! / L'air immense ouvre et referme mon livre"). În acest Jiro Dreams of... Flying, Miyazaki dă frâu liber interesului său pentru zbor şi aeronautică într-o poveste de dragoste, perseverenţă, şi despre cît de greu e să faci o alegere corectă într-o lume zbuciumată, aşa cum a fost Japonia primei jumătăţi a secolului XX.
The Last of the Unjust
Claude Lanzmann, realizatorul fenomenalului Shoah (1985), ne oferă o altă perspectivă unica a genezei Holocaustului. 1975: Lanzmann filmează o serie de interviuri cu Benjamin Murmelstein, ultimul Preşedinte al Consiliului Evreiesc din ghettoul din Theresienstadt şi singurul deţinător al acestei poziţii care a supravieţuit războiului. 2012: Lanzmann, acum în vârstă de 87 de ani, contrastând efectul trecerii timpului asupra oamenilor cu permanenţa incredibilă a locurilor - "dezgroapă" aceste filmări nemaivăzute până atunci şi se întoarce la Theresienstadt, un ghetto "model", cu care Adolf Eichmann a sperat să înşele întreaga lume. Marea revelaţie a lui Murmelstein - un povestitor neîntrecut, cu un umor sec, care citează din Euridice şi se compară cu Sancho Panza - este că motivaţia lui Eichmann pare să fi fost în principal financiară, Soluţia Finală începând ca o "agenţie de turism" pentru evrei, cărora le oferea vize de călătorie şi bilete one-way contra unor sume însemnate. Sume care i-au permis lui Eichmann să trăiască bine-mersi, fără să mai muncească vreo zi, în deceniile petrecute în America de Sud.
What Is Cinema?
Documentaristul Chuck Workman îşi propune o sarcină aproape imposibilă: să descrie cinematografia prin cuvinte deşi această artă transcende povestirea şi conţine momente de adevăr ce nu pot fi exprimate decât cinematic. Ce este şi ce-ar putea fi cinemaul? Workman răspunde la aceste întrebări cu un montaj de peste 100 de clipuri, interviuri (din arhive sau noi) cu Alfred Hitchcock, Akira Kurosawa, Mike Leigh, Robert Bresson şi David Lynch. What Is Cinema? e un deliciu vizual şi intelectual, un eseu despre măiestria unei arte în plină evoluţie.
Trois exercises d'interprétation
În vara lui 2012, Cristi Puiu a fost invitat la Toulouse la un atelier cu actorii studioului francez Chantiers Nomades. Cum Puiu n-a vrut să ţină o lungă dizertaţie despre cinema, le-a sugerat organizatorilor să facă un film în schimb, iar drept inspiraţie le-a propus Trei conversaţii, cartea Vladimir Solovyov, poet şi filozof rus din secolul XIX, pe care-a ales-o în principal datorită structurii sale (cinci personaje discută despre război, morală şi religie). Întru rotunjirea lucrării sale, Solovyov adaugă o Povestire despre Anticrist - un text surprinzător de pertinent şi actual (care se şi petrece în secolul nostru), cu referinţe la războaie religioase şi falşi profeţi - pe care Puiu a inclus-o şi în filmul său. Produsul final al atelierului, care n-a fost iniţial destinat a fi făcut public, este un studiu de actorie în tradiţia Rohmer-iană, dar şi o dizertaţie pe diverse teme, o trilogie minimalistă (deşi are 158 de minute...) dar complexă, cu o retorică inteligentă, despre cinema, literatură, societate şi spiritualitate.
La bună (re)vedere în 2014!