Cate Blanchett interpretează o soţie-trofeu newyorkeză rămasă fără piedestal după ce soţul ei respectabil (Alec Baldwin) e demascat pentru escrocherii financiare de proporţii şi se sinucide în închisoare. Ca soluţie temporară, până reuşeşte să se pună pe picioare, se mută în San Francisco la sora ei mult mai săracă, Ginger (Sally Hawkins), care o crede pe cuvânt că nu ştia nimic despre impostura soţului şi o iartă că s-a purtat urât cu ea în trecut. Din relaţia lui Jasmine şi Ginger reiese destul de clar (şi sec) cât de greu de depăşit sunt prejudecăţile sociale. Odată ce bula s-a spart, ar fi de aşteptat ca Jasmine să îşi reevalueze principiile şi să se schimbe faţă de sora ei, dar nu-şi poate controla năravul; felul ei de a fi grijulie e să o convingă că merită un bărbat mai bun decât actualul ei prieten (Bobby Cannavale).
Blue Jasmine e lipsit de empatie, în sensul că nu încurajează spectatorii să-i găsească lui Jasmine circumstanţe atenuante; dimpotrivă, aflăm datorită flashback-urilor că existenţa ei pasivă în bula protectoare a fost o chestiune de voinţă, nu de hazard şi de naivitate tinerească. Pe de altă parte, filmul e o ocazie pentru Cate Blanchett; chiar dacă nu-i garantează afecţiunea publicului, rolul îi dă ocazia să se desfăşoare. În urmă cu câţiva ani, Blanchett a interpretat-o pe scena teatrului pe eroina lui Tennessee Williams din Un tramvai numit dorinţă, Blanche DuBois, o altă aristocrată firavă care-şi reprimă sub aparenţa suferinţei transgresiunile semi-neînţelese din trecut. Asemănarea dintre personaje e o demonstraţie destul de convingătoare că societatea n-a progresat atât de mult, cel puţin nu în sfera iluziilor. Dar Jasmine e aparent mai sociabilă: în bagajul pe care l-a adus cu ea în San Francisco are câte o ţinută potrivită pentru fiecare nouă situaţie, iar când cunoaşte pe cineva pe măsura ei scoate la iveală tehnici de seducţie sau de manipulare (ceea ce o face mai mobilă decât e sora ei). Şi dacă piesa lui Tennessee Williams era o dramă, filmul lui Allen îşi permite ocazional să ridiculizeze protagonista. Un exemplu e secvenţa în care Jasmine, hotărâtă să-şi găsească o profesie, încearcă să înveţe, dar e deranjată de zgomotul din cealaltă cameră pe care-l fac iubitul lui Ginger şi prietenii lui care au venit să vadă meciul împreună. După ce se plânge că trebuie să-i suporte, Jasmine răbufneşte şi întreabă urlând cu cine trebuie să se culce pentru un Stoli Martini, băutura ei fetiş. I se răspunde cu tăcere unanimă; poate dacă ar fi cerut o bere...
În mod atipic pentru Woody Allen, Blue Jasmine aminteşte de un caz documentat în presă, cel al şarlatanului Bernard Madoff (deşi Allen n-a confirmat că şi-ar fi asumat modelul). Tot atipic e că personajele sunt definite prin statutul social şi financiar şi că fanteziile lor sunt de importanţă secundară - primează onestitatea şi alegerile pragmatice. La rândul ei, naraţiunea trădează tiparul prin faptul că nu mai urmăreşte un personaj - parcursul lui emoţional până la revelaţia finală -, ci edifică treptat spectatorul (prin flashback-uri, scene din care lipseşte Jasmine şi care arată efectul acţiunilor ei, prin personaje episodice care o pun într-o lumină nouă). Prin urmare, judecata autorului asupra protagonistei e destul de clară; oricât de importantă ar fi interpretarea lui Blanchett şi agitaţia cvasimonotonă a eroinei ei, care ne ţine la distanţă, în final contează mai mult întorsăturile naraţiunii.
Blue Jasmine ar putea fi filmul lui Woody Allen pentru oamenii care nu agreează filmele lui Woody Allen; complet epurat de jocuri între realitate şi ficţiune, de nevrotici metafizic-incurabili şi de referinţe cinefile cu circuit închis, e solicitant pentru spectatorul mediu doar prin faptul că se vorbeşte mult şi personajele se răzgândesc continuu. Defectul de construcţie al filmului, care are prea multe personaje ca să fie lipsit de clişee, e atenuat parţial prin distribuirea unor actori cunoscuţi (Peter Sarsgaard în rolul noii cuceriri a lui Jasmine, comicii Louis C.K. şi Andrew Dice Clay ca parteneri succesivi ai lui Ginger). Dacă regizorul-scenarist a renunţat definitive la unele formule şi obsesii sau dacă e numai temporar, vom afla, probabil, anul viitor.