Zone de confort - Blue Jasmine & Io e te

Blue Jasmine al lui Woody Allen e un fel de adaptare (sau "updatare") liberă după Un tramvai numit dorinţă. Eroina lui Tennessee Williams, Blanche DuBois, era o "aristocrată" sudistă, care, distrusă psihic de trădarea (urmată de sinuciderea) soţului ei (homosexual), încerca să se refugieze în mediul proletar (din New Orleans) al surorii ei, Stella (şi al soţului acesteia, Stanley). Eroina lui Allen, Jasmine (Cate Blanchett, care nu demult a jucat pe scenă şi rolul lui Blanche), e o soţie-trofeu newyorkeză, care, distrusă psihic de trădarea (urmată de sinuciderea) soţului ei (un rechin financiar de tip Bernard Madoff), încearcă să se refugieze în mediul proletar (din San Francisco) al surorii ei, Ginger (şi al iubitului acesteia, Chili). Allen îşi tratează personajele working class mai puţin "de sus" decît în alte filme ale sale, dar tot nu trece dincolo de stereotipuri - Chili şi tovarăşii săi comentînd meciul de box de la televizor în timp ce gîlgîie beri (iar delicata Jamine suferă din cauza gălăgiei lor). Apogeul logic al diplomaţiei inter-clase practicate de Allen este că, pur şi simplu, îi scoate dinţii personajului Chili / Stanley. În piesa lui Williams, Stanley e cel care-i dă lui Blanche brînciul final în prăpastie, cu o cruzime izvorîtă parţial din revolta instinctelor lui sănătos-animalice în faţa bolnăviciunii ei degenerat-aristocratice; iar toate astea fac ca piesa (care datează din 1947) să fie şi azi incendiară. În Blue Jasmine, Chili e un animal domesticit, iar eroina (care de la bun început - de cînd ajunge la San Francisco - vorbeşte singură şi hăpăie Xanaxuri) îşi desăvîrşeşte autodistrugerea fără asistenţa lui, din cauza incapacităţii ei de a-şi schimba setările de snoabă socială (încearcă să-şi convingă sora că e prea bună pentru Chili) şi soţie-trofeu (pune ochii pe un diplomat carierist, pe care e obligată să-l mintă în privinţa trecutului ei). Încetinită pînă la un punct prin flashback-uri (viaţa lui Jasmine cu soţul-rechin), grăbită pe final de o coincidenţă cam stîngace şi ornată de Blanchett cu multe efecte actoriceşti (probabil că deja exersate din plin, unele dintre ele, în rolul lui Blanche), traiectoria ei descendentă e calculată de Allen într-un mod cît se poate de safe. Bazat pe opoziţii de clasă şi focalizat pe o victimă a mistificării ideologice (căci asta o pierde pe Jasmine - propriul dresaj social), Blue Jasmine e mai incisiv decît alte Allen-uri recente, dar nu mult mai incisiv.


Minţindu-şi mama că a plecat cu şcoala într-o excursie la munte, un băiat de 14 ani (Jacopo Olmo Antinori) se baricadează, pentru şapte zile, într-o odaie de la subsolul imobilului în care locuiesc amîndoi. Experienţa de izolare totală după care tînjeşte se transformă, însă, într-o experienţă a redescoperirii contactelor umane - atunci cînd e silit să adăpostească în văgăuna sa o drogată (Tea Falco) în vîrstă de 25 de ani, care-i este soră după tată. Io e te / Eu şi tu fiind un film de Bernardo Bertolucci, băiatul şi fata cochetează atitudinal cu perspectiva incestului, dar cea care biruie pînă la urmă e simpla apropiere însănătoşitoare, de animăluţe care-şi ating boticurile şi se înghesuie unul în celălalt pentru căldură şi reconfort. Şi acesta e tot un film safe, cu lecţii de viaţă aproape hollywoodian de clare. Băiatul învaţă de la sora lui că indiferenţa în care e pe cale să alunece - aceeaşi indiferenţă pe care o căutase şi ea în droguri - nu e o stare atît de dezirabilă; învaţă de la ea - o fată ferfeniţită de viaţă, dar în continuare combativă - să nu se mai teamă atît de tare de aceasta. O fabulă croită parcă pe măsura aşa-numitei "generaţii emo" (după un roman de Niccolò Ammaniti), Io e te poate fi interpretat foarte bine şi ca o confesiune din partea lui Bertolucci, despre propria lui luptă cu depresia, după ce o intervenţie chirurgicală eşuată (în urma unei hernii de disc) l-a ţintuit într-un scaun cu rotile (la nu mult timp după ce împlinise 60 de ani). Mai degrabă comun la nivel vizual (cel puţin pentru un film de Bertolucci), Io e te e ridicat, pe ultima sută de metri, prin mobilizarea unui epocal (şi excelent ales) cîntec de David Bowie, Space Oddity (din 1969), pe a cărui versiune italiană (cîntată tot de Bowie) dansează, strîns îmbrăţişaţi, les enfants terribles, şi pe a cărui versiune originală se scurge genericul de final. Bowie e perfect ca suflet comun, hermafrodit şi extraterestru al celor doi fraţi; şi, apucînd în mîini capul băiatului, în timp ce fredonează, fata transformă cîntecul într-un vademecum. "Citit" uneori (inclusiv de Bowie însuşi) ca o confesiune de drogat, alteori ca o declaraţie de dezangajare politică ("Planet Earth is blue and there's nothing I can do..."), acest epitaf muzical pentru anii ultrapolitici ai ultraangajatei tinereţi a lui Bertolucci rămîne rezonant şi pentru generaţia Y sau Z (sau ce iniţială i s-o fi dat generaţiei eroilor lui), ca evocare a derivei dulci-neputincioase prin cosmosuri interioare.