Gînduri răzleţe după un excelent spectacol de teatru - La grande magia

Trebuie să încep printr-o mărturisire: în pofida dragostei mele vechi faţă de dramaturgie, în general, şi faţă de interpreţii rolurilor, în special, nu prea mă încumet să merg la teatru, şi explicaţia ar fi vîrsta mea înaintată (86 de ani, vîrsta "cronologică", după expresia matematicianului Solomon Marcus la o memorabilă emisiune televizată din seara zilei de 5 ianuarie 2014). De fiecare dată cînd citesc sau aud cît de interesant a fost un anumit spectacol, mă învinovăţesc că nu m-am străduit îndeajuns să îl văd. De aici bucuria mea că o bună prietenă (Viorica Matei, pe care am cunoscut-o cu mai bine de 16 ani în urmă, cînd a redactat admirabil cartea Din exil, după exil a fiului meu, Adrian Niculescu, şi apoi am reîntîlnit-o cîţiva ani mai tîrziu, cu ocazia ediţiei mele a textului Datoria vieţii noastre al marelui istoric Vasile Pîrvan, ambele cărţi apărute la editura Univers, pe atunci sub direcţia valorosului critic literar Mircea Martin) m-a convins, de curînd, să asistăm la un spectacol de teatru. 

O problemă lingvistică

Am urmărit, astfel, cu multă atenţie şi cu o egală curiozitate, o minunată reprezentaţie, la Teatrul Bulandra, a piesei La grande magia de Eduardo di Filippo (1900-1984), personalitate artistică de prim ordin din Italia. Am fost încîntată, încă de la început, de aleasa ţinută a întregii montări, de impresionanta şi colorata scenografie a lui Octavian Neculai, de costumaţia actorilor atît de variată şi uimitor adecvată personajelor; notele cele mai mari trebuie însă date originalei şi alertei regii a lui Eli Malka şi Alexandru Darie; ultimului i se datorează, în plus, şi splendidul joc de lumini al scenei. (Dar de ce, în programul de sală al piesei, i se spune, pretenţios, în limba engleză, "light design"? Dacă ziariştii, mai grăbiţi, în genere, de natura muncii lor, folosesc engleza fără limitele cerute de necesităţile reale, de ce ar face-o oamenii de teatru, iarăşi, în general, ceva mai ponderaţi? Pentru că am ridicat această problemă "lingvistică", trebuie adăugat că nu se înţelege de ce nu s-a tradus şi titlul piesei de teatru odată ce nu toată lumea este obligată să cunoască limba italiană şi acesta ar putea fi chiar o "barieră" pentru că unii amatori de teatru, înţelegînd dintre cei trei termeni ai titlului doar pe unul, magia, să nu-şi dorească să vadă spectacolul. Ar fi o reală pierdere!). Cu o asemenea "punere în scenă", greu ar fi fost ca rezultatul să nu fie remarcabil, dar... totul, în fond, depinde de talentul actorilor, ca şi de distribuirea lor în rolurile cele mai potrivite.
 
Şi aici ajungem la centrul de greutate al piesei: inutil să-mi exprim satisfacţia dată de acest spectacol, care ar trebui văzut neapărat pentru performanţa unor actori consacraţi ca, de exemplu, Virgil Ogăşanu şi Răzvan Vasilescu, cei doi "piloni" ai piesei, precum şi Vlad Zamfirescu, Anca Androne sau Valeria Ogăşanu, dar trebuie observat că şi alţi artişti mai puţin cunoscuţi, cel puţin mie, s-au reliefat, de pildă interpretul valetului de la hotelul Metropol, care a arborat cu naturaleţe o inteligenţă scenică demnă de un mare actor; este vorba despre Silviu Geamănu, un nume de reţinut, care, mîine, punîndu-şi la bătaie elanul şi prospeţimea tinereţii, indiferent în ce rol va fi distribuit, credem că va juca la fel de personal şi de viu, pentru că este ştiut că un bun artist reuşeşte să se evidenţieze în orice situaţie ar fi, oricîte minute se află pe scenă; acesta este, probabil, motivul pentru care Premiile Oscar sau cele decernate la Cannes, la Berlin etc. revin şi "rolurilor secundare", în care, nu de puţine ori, se întîlnesc numele unor actori de imens şi vechi prestigiu.
 
Privindu-l pe "valet", nu puteam să nu mă gîndesc, în cazul teatrului românesc, la un moment din activitatea de debut a excepţionalului actor Victor Rebengiuc, pe care mi-l amintesc bine la începutul anilor '50, pe scena de la Bulandra, cînd, înalt şi suplu, într-o vestă în dungi, a dus o tavă, dar, printr-o simplă şi îndelungată curbare a spatelui, şi-a "desenat" perfect rolul, acest gest spunînd multe despre felul cum şi-a construit personajul şi despre imensele calităţi actoriceşti revelate pe deplin abia ceva mai tîrziu, atît pe scenele teatrelor, cît şi în filme. În fine, dar nu ultimul dintre atuurile spectacolului menţionat a constat în traducerea textului. Oana Turbatu şi Eva Simon au dovedit că se bucură de o nuanţată cunoaştere a limbii italiene (şi nu numai a celei literare, dar şi a graiului specific regiunii Neapole, prezent nu rareori în piesă), reuşind şi să surprindă, în numeroase replici, ceea ce este destul de rar într-o tălmăcire, sensurile absconse, doldora de subtilităţi, ale termenilor utilizaţi, bine "prinse" apoi de actori şi perfect interpretate. O singură mostră privind modalitatea de exprimare a graniţei abia perceptibile dintre iluzie şi realitate în această piesă în care nucleul impalpabil îl are magia: "Prin zidul ăsta nu vezi marea?... Dacă aici ar fi fost un zid, ne-am fi rănit în el, dar noi am trecut cu uşurinţă. Ce e un zid? Ce înseamnă un zid, doar o iluzie? Trebuie să fii de acord cu mine că el nu există. O piatră e o piatră şi asta e marea". Obsesia "celui de-al treilea ochi" se repetă în piesă, întărind vraja care nu numai că ne înconjoară, dar se află, de fapt, (şi) în noi, chiar dacă nu o conştientizăm prea des.

Textul piesei - "ţesătura" sa internă - este superb şi ar trebui urmărit vorbă cu vorbă şi, atît cît este posibil, asimilat după capacităţile de a fantaza ale fiecărui spectator (sau cititor al textului). De ce afirm acest lucru? Îmi aduc aminte de o vorbă auzită mai întîi la tatăl meu şi, apoi, şi la alţi cunoscuţi ce erau departe de a aparţine tagmei artistice: "Eu nu merg la teatru pentru că mi-e de ajuns să joc o piesă în capul meu cînd o citesc".

Într-adevăr, despre tata nu-mi amintesc să ne fi dus, copii fiind, pe mine şi pe fratele meu, la teatru; în schimb, el se ocupa în special de educaţia noastră prin lecturi pe care le stimula prin cărţile primite de la Moş Crăciun şi prin vizitele în librării. Astfel, retrăiesc şi azi clipele de fericire cînd ne lua de mînă şi ne ducea, de pe cînd eram în şcoala primară, la Librăria Cartea Românească - aflată lîngă Universitate, pe bd. Elisabeta, vizavi de restaurantul Mircea (fratele celui care a înfiinţat faimosul, pînă azi, local Carul cu bere) - şi ne lăsa în voia noastră să ne luăm ce ne plăcea direct de pe mesele care te îmbiau cu cărţi de toate felurile; dintre toate, noi ne repezeam la mult- aşteptatele noi apariţii din seria emoţionantelor volume ale lui Sadoveanu sau la ediţia cu copertele gri-bleu din volumele lui Jules Verne. 

Amintiri cu mari actori

Treceam, mai apoi, în stînga librăriei, cam pe unde era Magazinul Copiilor, astăzi o bancă, la anticariatul lui Pach, aflat într-o încăpere îngustă şi lungă, unde tata alegea, pentru noi - după ce începuserăm să deprindem franceza, eu la Şcoala Centrală şi fratele meu la Liceul "Mihai Viteazul" -, cărţi precum Tartarin de Tarascon şi Lettres de mon moulin de Alphonse Daudet sau, ceva mai tîrziu, în traducerea în franceză, o ediţie în trei volume din La résurrection des dieux a lui Merejkovski. Părinţii noştri considerau că şcoala este extrem de importantă, şi bine au făcut, pentru că aceasta, pe atunci, ne obliga mai puţin să memorăm date sau să reţinem formule, cît punea accentul pe gîndirea în formare a elevilor, pe modelarea noastră ca viitori oameni cu conştiinţă; astfel, şcoala primară şi, apoi, în special, liceul ne-au înzestrat, pe nesimţite, cu bunuri spirituale din care nu am încetat să ne hrănim pînă astăzi. Atît eu, cît şi fratele meu am avut şansa de a ne naşte în Bucureşti la sfîrşitul anilor '20 ai secolului trecut, cînd Capitala abunda în teatre, unde ne ducea destul de des numai mama noastră.
 
De ce tata nu ne însoţea? Am pus asta - evident, cînd ne-am făcut mai mari şi înţelegeam cîte ceva din biografia tatălui nostru - pe seama unei întîmplări dramatice din viaţa lui, care l-a făcut să ocolească în general orice fel de distracţii: tînăr inginer, se însurase, înainte de Primul Război Mondial, cu o doctoriţă de origine din Bulgaria, colegă de facultate, la Bucureşti, cu una dintre surorile lui; era perioada cînd în special prin medicină şi prin matematică excela învăţămîntul nostru superior, către care se îndreptau mulţi tineri din Balcani. Dar destinul a vrut ca atît tata, cît şi sora lui să-şi piardă partenerii de viaţă - el - soţia, sora lui - logodnicul - din cauza tifosului exantematic care secera vieţile pe atunci. Tata nu şi-a mai revenit decît foarte tîrziu, de-abia peste vreo zece ani, cînd s-a căsătorit cu mama noastră. Acesteia, care era mare doritoare de spectacole în general, i-a revenit plăcuta sarcină să meargă cu noi la teatru, mai ales în sala Teatrului Naţional din Piaţa Amzei.

Acolo, dar nu numai acolo, am văzut spectacole pentru copii şi adolescenţi, teatru clasic românesc şi străin, jucat de proeminenţi artişti ai vremii ca, dintre actriţe, Maria Filotti, Marioara Voiculescu, Tanţi şi Dina Cocea, Elvira Godeanu, Marietta Anca, Marieta Deculescu, Mimi Enăceanu, Lili Carandino, Maria Mohor (soţia excelentului animator de teatru V.I. Popa, care deschisese un teatru al lui, pe Uranus, dacă nu mă înşel, numit "Muncă şi voie bună", cu specific popular- muncitoresc, cu multe reprezentaţii la matineu, unde mergeam cînd eram liceană) sau Lucia Sturdza Bulandra, care "a oficiat" pînă la bătrîneţe la Teatrul Bulandra; dintre actori, i-am văzut şi auzit pe marii Calboreanu, Iancovescu, Vraca, Birlic, Finteşteanu, Costache Antoniu (căruia-i dădea replica foarte tînăra Marcela Rusu, la Teatrul Naţional, în piesa Ultima oră, scrisă de - pe nedrept discriminatul, în acele vremuri de tristă amintire - Mihail Sebastian, a cărui Stea fără nume a trebuit să apară ca fiind opera altcuiva), Emil Botta, care juca şi la Naţional, şi la Teatrul Mogador de pe strada Romană, aproape de colţul cu Viitorului; ceva mai tîrziu, ca studentă, i-am aplaudat pe tinerii Victor Rebengiuc, Liviu Ciulei şi Iurie Darie, ultimii doi pe scena teatrului de pe str. Eforie. Dacă unii dintre actorii amintiţi au trecut într-un nemeritat con de umbră, numele altora a rămas, pe bună dreptate, şi astăzi în amintirea multora dintre spectatorii de odinioară, pentru a nu mai vorbi, de pildă, de marele Radu Beligan - pe care l-am văzut pentru prima oară, printre "binale", în O noapte furtunoasă - care joacă cu mare succes, de exemplu, în Egoistul eminentului scriitor francez Jean Anouilh, pînă astăzi, la 95 de ani, fiind socotit cel mai longeviv actor de teatru din lume, onorat şi la şedinţa din 19 decembrie 2013 de Academia Română, al cărei membru este din 2004. 

O propunere: textul piesei, împreună cu programul de sală

Toate aceste amintiri mi-au fost trezite de valorosul spectacol de la Bulandra, La grande magia, dar tare mi-aş dori să pot citi şi textul românesc integral al piesei, tocmai pentru a putea reflecta pe marginea unor replici, chintesenţă a gîndirii nu numai actoriceşti, ci şi, îndrăznesc să spun, cu caracter filozofic a lui Eduardo di Filippo. În ceea ce mă priveşte, toată viaţa - din 1949 şi pînă în ziua de azi - mi-am consacrat-o predării istoriei limbii române la Facultatea de Litere din Bucureşti; fiind specializată în filologie, am convingerea că vorba scrisă este primordială în raport cu limba vorbită, pentru că numai asupra celei dintîi poţi medita, după cum spun şi înţeleptele cuvinte latineşti scripta manent, verba volant. Oricît ne-ar răsuna în urechi glasurile unor actori de însemnătate majoră care au rostit replici celebre în teatru, ecoul acestora încetează cînd cei care le-au ascultat şi admirat nu mai trăiesc... De aceea aş vrea să mi se îngăduie o propunere, şi anume, ca la orice spectacol teatral, să existe posibilitatea să se poată cumpăra - precum se procedează în unele teatre importante din lumea largă -, în afară de programul de sală, şi textul piesei respective, indiferent că este, la origine, românesc sau o tălmăcire în limba noastră. Aceasta ar constitui o modalitate educativă practică de răspîndire a culturii româneşti şi universale. Numai cu textul în faţă putem revedea unele pasaje care ne-au interesat sau mişcat în special. Numai aşa i-am putea cunoaşte mai bine pe unii autori, români şi străini, de o mare şi durabilă calitate, pe care din ce în ce mai rar îi vedem jucaţi.

Mă refer aici, în mod special, dintre români, la Camil Petrescu (1894-1957), ale cărui piese nu intră prea des în repertoriul teatral, dar care nu numai prin replicile din opera sa dramatică, dar şi prin amănunţitele sale "indicaţii" de tip regizoral pot dezvălui profunzimea gîndirii strălucitului scriitor, ca şi viziunea sa asupra sufletului omenesc; chiar dacă astăzi dramele lui Camil Petrescu nu corespund gustului tuturor criticilor literari, nutrim speranţa că, în anii viitori, lucrurile vor căpăta un alt curs. Şi pentru că l-am evocat aici pe Camil Petrescu, prietenul de o viaţă al neuitatului nostru profesor de la Literele din Bucureşti Alexandru Rosetti - veritabil ctitor al culturii moderne româneşti -, amintesc un fapt extrem de trist: mormîntul de la Bellu al lui Camil Petrescu, pe lespedea căruia scrie simplu Un om între oameni, a fost vandalizat de ani buni şi s-a furat... mica sculptură a capului său, fără ca cineva, cel mai probabil de la departamentul teatral al Ministerului Culturii, să se sesizeze şi să ia măsurile de cuviinţă. Credem că nu este prea tîrziu a trage alarma chiar şi acum, în ceasul al doisprezecelea (sau ne aflăm deja în cel de-al treisprezecelea şi se va invoca depărtarea în timp pentru a se mai încerca o remediere), doar-doar se va urni ceva... 

Eric-Emmanuel Schmitt şi imaginaţia cititorului

Nu pot încheia înainte de a cita cîteva cuvinte din - după opinia multor critici literari francezi şi străini - cel mai bun dramaturg de azi din Hexagon, Eric-Emmanuel Schmitt (1960), care s-a impus în scurt timp, în circa 20 de ani, cu piese de teatru precum Noaptea la Valogne (1991), urmată de Vizitatorul (distins cu trei premii Molière), Libertinul, Oscar şi Tanti Roz, toate jucate de mari actori (de exemplu, ultima de pe drept cuvînt (încă) frumoasa şi longeviva Danielle Darieux - la peste 90 de ani -, a cărei vervă am aplaudat-o în urmă cu un deceniu la Théatre des Champs Elysées) cu imens succes pe scene din lumea întreagă, printre care şi la Teatrul Naţional din Bucureşti. Dramaturgia lui E.- E. Schmitt, dar şi nuvelele, povestirile şi romanele sale, din care nu lipseşte niciodată o ispititoare tentă filozofică, i-au adus nu numai o faimă binemeritată pe multe meridiane, fiind tradus în peste 40 de limbi, dar şi importante premii şi distincţii literare. În volumul Concert în memoria unui înger - apărut în original în 2010 şi redat în română într-o frumoasă traducere de experimentata Simona Brînzaru, în seria coordonată de, dacă mi se permite să-mi exprim părerea, cea mai bună editoare de la noi, Denisa Comănescu -, pe ultima pagină (214), ne întîmpină următoarele fraze: "O carte începe să trăiască atunci cînd scriitorul ei a terminat-o. Începînd din această seară, nu mai sînt autor. De acum înainte, autorii ei vor fi cititorii... Voltaire spunea că cele mai bune cărţi sînt scrise pe jumătate de imaginaţia cititorului".

Se putea o mai bună "argumentare" pentru sugestia ca la teatru să se difuzeze, în seara spectacolului, textul tipărit al operei puse în scenă şi - de ce nu? - şi al altor lucrări cu caracter dramatic? Sperăm că numele mari invocate mai sus vor putea determina forurile competente să ia deciziile pragmatice necesare, acestea însemnînd un mare pas înainte atît întru educarea spectatorilor, cît şi întru stimularea imaginaţiei acestora.

A bon entendeur - salut!