Dustin Chang, curator la New York Film Festival, aseamănă Leviathan cu filmele lui Philippe Grandrieux, în special cu Un Lac (2008), filme experimentale cu atmosferă de horror care învăluie spectatorul într-o experienţă senzorială intensă. El încadrează documentarul într-un tip de cinema în care simţurile au întâietate în faţa intelectului; un cinema care exprimă toate senzaţiile şi reacţiile emoţionale ce nu se concretizează în gânduri, ci rămân la nivel de afect; o întreagă lume de energii care implică spectatorul în mod subconştient, profund psihologic.
Documentar experimental, ultra-vérité, la limita dintre film de cinema şi artă vizuală de galerie, Leviathan este rezultatul unei idei ingenioase. Realizatorii Lucien Castaing- Taylor şi Véréna Paravel urmăresc pescarii de la bordul unei nave de pe coasta New Bedford, folosind mai multe camere de mici dimensiuni pe care apoi le amplasează în cele mai improbabile locuri. Rezultatul dă o senzaţie de peisaj ireal, având cadre picturale, cu un contrast dus la extrem.
Zgomotul surd al carcaselor de peşte care se lovesc de puntea vasului sunt primul sunet recognoscibil şi, încetul cu încetul, reuşeşti să te dezmeticeşti. Se stabileşte perspectiva ca fiind a unuia dintre pescarii de la bord - o filmare fluidă, la persoana I, în mişcare constantă. După şocul iniţial, un punct de vedere antropocentric creează o oarecare iluzie de siguranţă în percepţia spectatorului. "Confortul" nu durează mult. Ceea ce pare a fi un om care se îneacă (valurile cresc de la marginea cadrului până când îl înghit cu totul, camera intră şi iese din apă, sunetele devin înabuşite) este de fapt o trecere foarte bine mascată la un alt punct de vedere. E ceva ce regizorii vor face de mai multe ori pe parcursul filmului şi o vor face foarte abil, astfel încât impresia de dezorientare şi dezechilibru nu îşî pierde din intensitate.
La mijloc e maşinăria bine unsă a confuziei. Lipsa intenţionată a "cârjelor" obişnuite pentru stabilirea contextului (chiar şi rarele schimburi de replici dintre pescari sunt abia inteligibile) vine pe fondul unui tip opac de filmare. Negrul este atât de dens, încât eşti adesea lăsat/ă cu senzaţia de iluzie, ca şi când totul ar fi un truc - vasul pare să existe în afara realităţii, un simplu obiect de decor în faţa unui ecran negru peste care apoi se aştern efecte CGI. Fără ancore de real care să infirme că documentarul ar fi doar tehnologie digitală, nu există o altă lume dincolo de realitatea imediată a vasului de pescuit. Spectatorul este transpus în plin haos natural. Contrastul radical al imaginii, culorile saturate, mişcarea constantă fac ca totul să se desfăşoare în faţa ochilor într-un vârtej ameţitor. Imaginile sunt sinestezice, cu un efect disociativ dus până la abstractizare. Una dintre cele mai spectaculoase scene de acest fel este filmată cu o cameră prinsă de linia unei plase de pescuit. Camera intră şi iese din mare, clipocitul ei înăbuşit recreând senzaţia de înec de mai devreme. Deasupra aparatului de filmat, un stol de pescăruşi zboară parcă pe loc; sunt dâre luminoase în întunericul absolut al nopţii. Valurile răstoarnă camera, iar cerul se inversează cu marea.
Stilistica haotică a acestui eseu vizual este întregită de un câmp limitat de vedere, lipsa profunzimii spaţiului şi planuri-detaliu macabre, surprinse din cele mai improbabile unghiuri. În final, ajungi să te simţi înstrăinat chiar şi de imaginea pescarilor. Pulberea constantă de apă de mare amestecată cu sânge şi măruntaie de peşte se întăreşte într-o crustă, ca o a doua piele. Defamiliarizând chiar şi chipul uman, realizatorii îşi lasă privitorii într-o stare în care sunt dezvăţaţi de modurile convenţionale de a percepe lumea.