Draga mea Ariel,
sunt aici pe navă. Să vezi cu câtă iscusință despic, pe din două și din trei răsuflări, aripile pisicilor de mare. Și cu câtă grijă tai capul peștilor din care fac un morman mare de rămășițe. Dar cel mai simplu e la deschisul scoicilor. Atât de simplu că pot aprinde două țigări în același timp. Dar să nu crezi că sunt pe deplin pescarul-marinar tipic. Una dintre țigări i-o dau colegului meu, că n-oi fi eu zgârcit. Să știi că nici colegii mei nu sunt tipici. Nu sunt chei, cu mustață de mafiot și cu sirena întinsă pe tot brațul.
Abia aștept să te văd draga mea Ariel.
Cu iubire,
al tău Popeye.
sunt aici pe navă. Să vezi cu câtă iscusință despic, pe din două și din trei răsuflări, aripile pisicilor de mare. Și cu câtă grijă tai capul peștilor din care fac un morman mare de rămășițe. Dar cel mai simplu e la deschisul scoicilor. Atât de simplu că pot aprinde două țigări în același timp. Dar să nu crezi că sunt pe deplin pescarul-marinar tipic. Una dintre țigări i-o dau colegului meu, că n-oi fi eu zgârcit. Să știi că nici colegii mei nu sunt tipici. Nu sunt chei, cu mustață de mafiot și cu sirena întinsă pe tot brațul.
Abia aștept să te văd draga mea Ariel.
Cu iubire,
al tău Popeye.
În sine, Leviathan, așa zis regizat de Verena Paravel și Lucien Castaing-Taylor, e ca prietenul ăla care te sună, dar nu vorbește cu tine, de fapt. Te ia în timp ce gătește, merge la cumpărături, face curat și tu ești acolo doar ca să-i fii lui alături, dar nu vorbiți unul cu altul.
In medias res, mintea-ți vine cu scenarii despre ce ar putea să se întâmple încât filmul ăsta să o scoată întreg până la capăt. Începe cu o scenă de peste 5 minute în care ne arată valuri de culori suprasaturate și contrastante în care apa este de un verde albastru puternic, iar lumina de un portocaliu roșu complementar. Îți dă impresia unui început epic de film de acțiune, nu te duce deloc cu gândul la un documentar fărâmițat și răsfirat. După 10 minute, încă nu știi despre ce este vorba, dar clar ideea de film de acțiune pe mare s-a pierdut între valuri. Te întrebi dacă tu, nefiind în temă cu pescarii și marinarii, ai pierdut intriga. Te întrebi asta cam până te scalzi într-o apă clocită cu capete de pești cu ochii bulbucați care se bălăngăne în jurul tău. Și uite așa ajungi să te consolezi cu ideea că poate nu are rost să cauți în toate un sens. Stai și aștepți să vezi ce minunății îți mai arată documentariștii: pești claie peste grămadă care într-o strofocare de supraviețuire se zbat, sar unii peste alții și se înghit. Fancy, nu?
Ți se dă impresia că regizorii s-au crezut mai artiști decât sunt de fapt. Că prin toată ideea de indiferență la montajul imaginilor, documentarul se vrea mai presus de toate, în lumea aceea în care nu avem acces pentru că nu știm cum e orânduiala lucrurilor. Să nu mai vorbim de imaginile șoc și groază cu resturile de pești morți aruncate în apă și surprinse din mai multe unghiuri: din barcă, cum dispar, de la suprafața apei, cum cad și înroșesc totul, și din apă cum, se împrăștie culoarea. E ca atunci când eram mici și ne jucam cu pensulele murdare în apă.
Mătăhăloșii fumăcioși sunt oameni obosiți care ar trebui să ne inspire faptul că sunt folosiți peste puteri de o lume care le stă pe umeri și le cere mai mult decât pot să pescuiască. Izolarea forțată a oamenilor și obligarea la muncă silnică pentru gustul continentalilor își pierde esența în marea... mare.
Nefiltrat, neîngrijit și netuns te-ndeamnă prin atenția cu care este construit să fii neimplicat intelectual sau artistic la rândul tău. Din ce am văzut în Leviathan, regizat de Verena Paravel și Lucien Castaing-Taylor, am rămas cu ideea că m-am uitat la o abureală (condensată).
(Cronică din seria Ce se vede la masterul de Film Studies în Antwerp prin ochii unui student de licență)