Matthew McConaughey îşi răscumpără cu rolul ăsta toate păcatele comise de-a lungul carierei. Ne arătase deja cu Mud că poate doza impecabil şi că are şi muşchii de actorie bine lucraţi behind his perfect shirtless self, dar felul în care îşi asumă rolul lui Ron Woodroof până la identificare şi sacrificiu este mai mult decât o demonstraţie de talent, este dovada că omul ăsta iubeşte fanatic meseria pe care-o face, mai mult decât orice beneficii pe care i le aduce şi decât statutul căpătat prin ea.
E cu atât mai greu să demonstrezi cât de bun poţi fi cu adevărat, când ţi-ai petrecut ani buni lucrând mult sub potenţialul tău. Sigur că McConaughey nu jucase neapărat prost nici până acum, dar gândiţi-vă la ce-a făcut acum în felul următor: un atlet participă timp de 10 ani numai la concursuri pentru amatori, organizate pe plan local, ia nişte medalii, câştigă nişte bănuţi, dar mereu îşi protejează gleznele şi genunchii rămânând într-o zonă de confort şi refuzând să se lupte cu sine şi cu atleţii de top ai lumii. Apoi, într-o zi, când toată lumea îşi imagina că se va retrage şi că din acest punct încolo, cariera nu-i poate evolua decât descendent, se decide că e mai bun de-atât şi că vrea să fie numărul 1 şi, la 44 de ani, cu genunchii şi gleznele neantrenate suficient, dar nerăbdătoare să se suprasoliciteze, se aruncă, fără frică de penibil, în maraton la Jocurile Olimpice. Nu ai cum să nu admiri o revenire din asta, o întoarcere la motivele pentru care actorul / atletul intrase în joc încă de la bun început.
Jared Leto e şi el spectaculos. Îi dă personajului Rayon o strălucire interioară care o să rămână întipărită în memoria ta, ca spectator, mult după finalul filmului. E sensibil/ă, fără să fie siropos/oasă, ironic/ă, fără să fie amar/ă, puternic/ă, fără să fie cinic/ă. Ca să o joace pe Rayon, Leto îşi schimbă vocea, dialectul, accentul, mersul, centrul de greutate al corpului, gesturile... şi astea sunt numai schimbările de suprafaţă. E cea mai credibilă (şi incredibilă) interpretare a unui transsexual într-o peliculă din toate câte-am văzut, pentru că nu are nimic grotesc, nimic parodic, nimic clişeic, ci pare să vină din interior.
A fost nevoie de 20 de ani de la prima documentare a poveştii lui Ron Woodroof într-un ziar local şi de la primul draft al scenariului, de o perseverenţă soră cu mania şi de o aliniere fericită a planetelor pentru ca filmul acesta să fie făcut. Filmul a fost aproape produs în repetate rânduri, stârnind pe rând interesul lui Woody Harrelson, Ryan Gosling, Brad Pitt, Marc Forster, Craig Gillespie. Niciunul nu şi l-a asumat, însă, cu încăpăţânarea cu care au făcut-o McConaughey şi Jean-Marc Vallée. În 2011, nucleul echipei care urma să filmeze, în sfârşit, acest scenariu mult amânat, credea că are şi resursele necesare - un grup de investitori canadiene anunţase că va finanţa filmul. La scurt timp, însă, s-au retras. Dar atât McConaughey, cât şi Vallée au refuzat să creadă că acesta va fi sfârşitul aventurii pe care o porniseră. Au găsit finanţări de la cele mai improbabile surse, după ce McConaughey a folosit kilogramele pierdute deja pentru rol ca un factor de presiune pentru a îşi pune agenţii în mişcare.
Mitul din spatele facerii filmului este, aşadar, aproape la fel de epic ca legenda lui Ron Woodroof însuşi - electricianul pasionat de rodeo, femei şi droguri, cu porniri misogine şi homofobe, diagnosticat cu SIDA în 1986, care a pus bazele unei mişcări nu chiar subterane prin care o comunitate întreagă de bolnavi de SIDA primeau tratamentele de care aveau nevoie, în ciuda intereselor Big Pharma şi ale FDA.
Woodroof nu e un personaj cu care să empatizezi din prima. Pentru mulţi, poate nici măcar din a şaptea. Călătoria lui începe din motive egoiste - vrea mai întâi să supravieţuiască, apoi să facă bani, în timp ce supravieţuieşte, de pe urma altor bolnavi, dar, în final, lupta lui capătă dimensiuni infinit umane. Chiar şi înainte de evoluţia înălţătoare, însă, McConaughey joacă fiecare scenă, conştient de conţinutul ireductibil uman al antieroului. Descrie cel mai bine ce face astfel:
"Rămâi cu anarhia tipului. Rămâi cu nemernicia bigotului. Rămâi cu tipul care caută numai autoconservarea. Rămâi cu afaceristul, cu oportunistul. Tipul vrea să fie Scarface - cauza şi luptătorul. În cele din urmă, activistul va fi arătat. Chiar dacă îţi place de el sau nu, o să îl respecţi până la finalul poveştii pentru că vei spune: nu pot să cred că cineva are curajul de a fi un aşa mare nesimţit şi poate, totuşi, să doarmă noaptea. Este un personaj pe care, îl placi sau nu, îl vei privi spunând Aşa e el, ce să faci? Şi în clipa în care vei spune: aşa e el, ce să faci?, înseamnă că îi vezi umanitatea. Şi dacă îi vezi latura asta, poate să fie un nemernic, un homofob, un bigot, orice."