Distincţia supremă, pentru cel mai bun film, i-a revenit lui 12 Years a Slave şi era anticipată de cucerirea Golden Globe-ului, de celelalte nominalizări şi chiar, pe parcursul ceremoniei, de premierea Lupitei Nyong pentru Cea mai bună interpretare secundară feminină. Filmul a cîştigat şi Premiul pentru Cel mai bun scenariu adaptat. E o dramă istorică clasică despre un subiect dureros din istoria Statelor Unite şi a lumii, sclavia. Filmul umple un gol în cinematograful american. Acesta s-a priceput să adreseze în capodopere alte subiecte ruşinoase sau traumatice ale trecutului, precum războaiele şi genocidurile secolelor XX şi XXI. Nu însă sclavia - deşi aceasta şi rasismul sînt dezbătute critic în spaţiul public american, iar a cunoaşte istoria sclaviei, ca şi pe cea a Holocaustului, face parte din pregătirea civică elementară a americanului (ceva ce nu se încurajează, spre exemplu, în România). Hollywoodul nu a reuşit să producă nici o peliculă pe această temă al cărei impact să poată fi comparat cu cel al miniserialului de televiziune Roots (1977). Cîştigător al Globului de Aur şi a 37 de premii Emmy (da, treizeci şi şapte!), acesta din urmă tematiza calvarul unei familii de sclavi, de la răpirea ei din Africa pînă la emancipare. A fost difuzat şi de TVR la începutul anilor '80, cu titlul Rădăcini, şi s-a bucurat de interes - desigur, nu atît de ridicat ca Dallas şi, din păcate, nu întotdeauna şi de o recepţie avizată. Astfel, numele lui Kunta Kinte, unul dintre eroii serialului, a pătruns în folclorul românesc nu neapărat ca parolă a suferinţei şi exploatării, ci mai degrabă ca un exotism lingvistic bun de folosit în glume rasiste.
Oscarul pune ultima pecete în canonizarea lui 12 Years a Slave drept noul Roots. În anii ce vin, va fi vizionat nu numai în cinematografe sau pe TV-video, ci va deveni obiectul multor studii şi va fi prezentat elevilor şi studenţilor la cursurile de istorie. Filmul îşi trage forţa narativă nu din întinderea sa de-a lungul a mai multor generaţii, ci din perspectiva inedită din care prezintă sistemul. Eroul său e născut şi trăit liber în partea yankee şi aboliţionistă a Americii. Experienţa de sclav se datorează răpirii sale la o vîrstă cînd şi-a întemeiat deja o familie, i s-au născut doi copii şi a dobîndit conştiinţa şi experienţa de viaţă a unui om cu drepturi. În noua sa ipostază, de proprietate, e vîndut în Sud şi lucrează pe plantaţii. Din perspectiva sa, sclavia devine o întoarcere în timp, într-o lume anacronică care îi pare chiar şi lui, omului de culoare de la mijlocul secolului al XIX-lea, la fel de ireală (şi poate indiferentă) ca şi privitorului de azi. Dar realitatea ei i se relevă curînd în toată barbaria ei, prin lanţurile pe care trebuie să le poarte, prin munca istovitoare pe care trebuie să o depună şi mai ales prin bătăile cumplite pe care le îndură. Filmul prezintă o serie de viniete cunoscute ale vieţii de plantaţie, de la culesul bumbacului şi traumele despărţirii mamei de copil, pînă la biciuirea nemiloasă şi folosirea religiei şi educaţiei nu pentru a spori calitatea vieţii omului, ci pentru a-i consolida servitutea. Accentul însă rămîne pe perspectivă, pe faptul că eroul, cu bagajul său biografic diferit de al sclavului de rînd, înţelege mecanismul exploatării pînă la ultimele sale consecinţe.
Dacă prin decernarea Premiului pentru Cel mai bun film lui 12 Years a Slave, membrii Academiei transmiteau semnalul că apreciază o producţie polemică despre istorie şi că admiră, în spiritul moderaţiei protestante, filmele care produc calitate cu bugete limitate şi fără să recurgă la staruri, ei s-au dovedit mai generoşi cu vedetele la acordarea premiilor pentru interpretare. Premiul pentru rol feminin i-a revenit, meritat, lui Cate Blanchett - fără îndoială, marea favorită. În Blue Jasmine, ea transpune rătăcirile unei femei decorative rămase fără soţ şi susţinere financiară. Văduvă a unui rechin al finanţelor, Jasmine se prăbuşeşte într-o viaţă de buget mic, ce necesită autoîntreţinerea.
Personajul lui Blanchett transmite atît de multă nevroză, încît face ca tot filmul să graviteze în jurul replicilor ei, modificînd vizibil raportul de forţe schiţat de scenariu. În discursul de acceptare a premiului, însă, Blanchett i-a pasat cu modestie calculată meritul înapoi scenaristului şi regizorului filmului, lui Woody Allen. Într-un context în care Hollywoodul e suspectat de sexism, ea l-a descris pe Allen drept un autor de roluri feminine generoase şi aducătoare de Oscar, adresînd astfel compensatoriu acuzaţiile împotriva filmului serios american. Studii de conţinut ale producţiilor ultimilor ani au arătat însă că bărbaţii se bucură de mai multe roluri de compoziţie şi de mai mult timp pe ecran decît femeile.
Premiile de interpretare masculină, principală şi secundară, au revenit cuplului Matthew McConaughey şi Jared Leto din Dallas Buyers Club. Lăudam într-un articol anterior cum filmul înscenează o cooperare tragicomică între un macho şi un transsexual în lupta amîndurora cu SIDA şi cu lobby-ul firmelor de medicamente. Dincolo de faptul că a slăbit considerabil pentru a întrupa un om cu un picior în groapă, McConaughey îşi merită din plin distincţia pentru că punctează convingător fiecare moment al transformării personajului său dintr-un cowboy ignorant şi fudul într-un om care luptă pentru binele său şi al celor ca el, dintr-un petrecăreţ homofob, dependent de alcool şi cocaină, într-un aliat al gayilor, care studiază legea şi poate ţine lecţii de patologie. Îl vedem purtînd haine de cowboy, halat de spital, costum de business şi haine de preot, schimbînd viaţa de rulotă, cîrciumă şi rodeo pe una de importator de medicamente şi organizator social. Personajul lui Leto devine interfaţa sa cu lumea gay. E interpretat la fel de expresiv, singurul semn de întrebare fiind pe ce criterii s-a decis încadrarea sa la premiul de interpretare. Trebuia el să fie nominalizat pentru rol masculin sau feminin, ori pentru ambele, avînd în vedere că, în film, se îmbracă şi se recomandă ca fiind şi-şi?
Multe din premiile "mici" (sunet, mixaj, efecte vizuale) au fost capturate de Gravity, împreună cu premiul de regie, pentru Alfonso Cuarón (primul latino mexican care obţine un Oscar). Ca să înţelegem de ce laurii i-au revenit lui Cuarón, trebuie să gîndim conceptul de regizor nu numai în sens artistic, ci şi tehnologic şi managerial. Regiile lui Martin Scorsese (The Wolf of Wall Street) sau David O. Russell (American Hustle), contracandidaţii cei mai aprigi ai lui Cuarón, au beneficiat de mai multă susţinere din partea scenariilor şi a personajelor cu care au lucrat: dialoguri mai ample, situaţii şi locaţii mai familiare şi o intrigă mai complexă. Scenariul lui Gravity oferă mai puţine puncte de sprijin. Are doar două personaje şi o poveste dezarmant de simplă: o femeie singură şi pierdută în spaţiu vrea să ajungă teafără înapoi pe Pămînt. Simplitatea sa dă mult de lucru regizorului. Pe partea artistică, în a menţine ritmul povestirii şi a crea perspective şi situaţii credibile. Dar provocarea este, de asemenea, inginerească şi managerială, de la cercetarea în domeniul efectelor speciale pînă la lucrul cu echipe tehnice din diferite părţi ale lumii pentru realizarea de stimuli audiovizuali care să compenseze pentru prestaţia actoricească redusă, în bună parte făcută dinlăuntrul unui costum de cosmonaut. Faptul că multe dintre Oscarurile mici au fost luate tot de Gravity subliniază că Alfonso Cuarón a onorat cu brio un buget gigantic, cheltuit nu pe salariile actorilor, cum se întîmplă de obicei în cazul dramelor de Oscar, ci pe contribuţii tehnologice. Această distincţie punctează şi faptul că, în afara star-sistemului, superioritatea tehnologică constituie celălalt ingredient esenţial al hegemoniei Hollywoodului pe piaţa de entertainment.
Din acest punct de vedere, Gravity contrastează cu The Wolf of Wall Street, unul din marii pierzători ai lui 2 martie 2014, un film care trăieşte din jocul actoricesc (condus de Leonardo DiCaprio), din cast-ul de proporţii şi din mitologia şi energia locului în care se desfăşoară, Wall Street-ul. Pe acelaşi calapod e construit şi laureatul pentru Cel mai bun film străin, italianul La Grande bellezza. Celălalt mare pierzător al Oscarurilor pe 2013 a fost American Hustle, nominalizat la toate categoriile importante, din care nu a cîştigat nici una, deşi merita o distincţie, măcar pentru scenariu original, fiind net superior laureatului, scris de Spike Jonze, autor al lui Her.
La Grande bellezza intra în competiţie, ca şi laureatul principal al Oscarurilor, cu Golden Globe-ul şi cu multe alte premii în tolbă, inclusiv cu cele britanice şi ale Academiei de Film Europene, deşi avea un competitor serios în Vînătoarea, filmul danez al lui Thomas Vinterberg. Scris şi regizat de Paolo Sorrentino, La Grande bellezza şi-a primit laurii şi pentru faptul că aminteşte de zilele de glorie şi parcă etern pierdute ale cinematografului italian. El reprezintă o actualizare la epoca Berlusconi a celebrului La Dolce vita. Foloseşte aceleaşi ingrediente vizuale, caracterologice şi narative ca ale capodoperei lui Federico Fellini, adăugînd vizibil doar una, pe care poate mai conservatorul şi mai teatralul Fellini nu şi-a permis-o: o mişcare halucinantă a camerei. Eroul său e o reîncarnare a lui Marcello, din filmul lui Fellini, cu aceeaşi profesiune de ziarist monden şi cu aceeaşi trădare de sine în biografie, de a fi fost un om de talent care a preferat viaţa uşoară şi banii, în dauna onorării unei vocaţii scriitoriceşti şi intelectuale mai serioase.
Ambele filme lucrează cu acelaşi segment de populaţie, înalta burghezie, şi îi contemplă excesele în două registre, al fascinaţiei şi al ironiei. Îi prezintă petrecerile, hainele, luxul, snobismul, dar şi hipnotica ei energie şi diversitate. Exploatează fondul istoric şi turistic roman, interioarele palazzo-urilor sale şi arhitectura istorică, viaţa de metropolă modernă, tradiţia catolică şi peisajele marine şi montane limitrofe. Ceea ce lipseşte din filmul lui Sorrentino este moralismul lui Fellini, anxietatea că această eternă petrecere, care e Roma, poate scăpa de sub control. Acesta este update-ul făcut de Sorrentino lui La Dolce vita jumătate de secol mai tîrziu. Roma rămîne nepieritoare, fiindcă marile sale petreceri de după încheierea Războiului Rece, au învăţat să îi includă sau să şi-i transforme în complici pe toţi cei care ar putea-o antagoniza, de la emigranţi la sindicalişti, de la naţionaliştii de provincie la artiştii cei mai subtili, de la anarhişti anti-globalizare la asceţii creştini. Şi care e secretul supravieţuirii morale şi intelectuale în această lume a suprafeţelor şi superficialităţii? Ne-o spune chiar titlul filmului: să te convingi că eşti mereu pe un drum, într-o aventură, a cărui ţintă este descoperirea sublimului, a marii frumuseţi.