Despre Lia Bugnar şi teatrul fără aere - 7 dintr-o lovitură

Am văzut şi eu, într-un final, 7 dintr-o lovitură la Godot. Ştiu că e târziu, dar bine că l-am văzut. Acum consider că am suficiente piese Bugnar la activ încât să trag o concluzie. Concluzia e că mă bucur. Îmi place să văd o piesă onestă, scrisă cu umor isteţ, cu personaje tridimensionale, dar coerente şi, cel mai important, o piesă care nu se dă mare.
 
E greu să faci teatru. E greu să montezi un Shakespeare care să nu plictisească şi, totuşi, să aibă legătură cu Shakespeare. E greu să abordezi un text contemporan astfel încât să se şi înţeleagă ceva din el. Dar cred că cel mai greu este să scrii un text cu preocupări cotidiene, curat, non-complicat, cu cap şi coadă, apoi să-l mai şi regizezi pe deasupra. Adică bănuiesc că e greu, din moment ce nu prea am mai văzut pe nimeni să facă asta cu succes în ultima vreme, în afară de sus-numita.
 
Revenind la piesă. 7 dintr-o lovitură este un spectacol despre şapte candidaţi la un casting, care sunt încuiaţi împreună timp de trei zile (cu tot cu personalităţile lor conflictuale) de către prezentatoarea emisiunii la care participă ad-hoc. Lucrurile escaladează rapid, iar clue-ul spectacolului se învârte în jurul deconspirării treptate şi savuroase a istoriei din spatele fiecărui personaj.
 
Totul se desfăşoară pe fondul satirei la adresa vulgarităţii şi a alergatului după rating în mass-media - temă comună, dar tratată simpatic.
 
M-am bucurat de performanţele (aşteptat) bune ale Liei Bugnar, Nicoletei Lefter, Ilincăi Manolache, Mariei Obretin şi a lui Marius Manole. Pe Cătălin Babliuc l-am văzut pentru prima oară şi mi-a plăcut, într-un rol doar aparent simplu. Mai au de lucrat, după părerea mea, Anghel Damian şi Andrei Runcanu - mi s-a părut nu au reuşit să transmită din personajele lor tot ce se putea şi au rămas, pe alocuri, plaţi.
 
N-o să insist prea mult în detalii critice şi evaluări de performanţă. Mult mai important decât notele şi evaluările spectacolului mi se pare să vă îndemn să mergeţi să-l vedeţi, pe el şi altele asemenea lui. Este un gen de teatru pe care nu mai speram să-l găsesc, şi care merită încurajat din toţi rărunchii: teatrul ne-complicat, fără aere, făcut cu pricepere, care nu cade în băşcălie de bar. I-aş zice the little black dress al comediei independente.