Marca Andrei Şerban. Faust la Metropolitan Opera din New York

După Benvenuto Cellini montat în urmă cu doi ani la Opera Metropolitană din New York, Andrei Şerban face o altă admirabilă demonstraţie de talent şi originalitate în producţia recentă Faust de Charles Gounod, un spectacol de mare puritate şi grandoare neostentativă.

Viziunea regizorului român este cu atît mai valoroasă cu cît îmbină mitul vest-european cu transcendenţe est-europene, mergînd atît pe vînzarea sufletului către diavol în schimbul iluzoriului, cît şi pe simbolistica tinereţii fără bătrîneţe şi a vieţii fără de moarte. Montarea este bine gradată, folosind cît trebuie nota clasică şi cît e nevoie metafizica morţii din perspectivă creştină. Spectacolul începe într-o bibliotecă şi se încheie în tunelul de lumină, pe aripile unui înger, o dată cu învierea Margaretei în primenirea ei spirituală prin jertfă. Personajele de fond sunt moartea, păcatul şi diavolul, într-un spectacol care, neavînd nimic apăsător sau sumbru, atinge o mare emoţie prin "curăţenie" şi claritate, extrapolare istorică şi asumarea unei filozofii care încetul cu încetul îşi răstoarnă norma corectitudinii căutărilor şi face loc slăbiciunii şi spaimei de care sufletul se va vindeca numai după ispăşire şi iertare.

Fiecare tablou şi act sunt concepute cinematografic, sinteze de referinţe culturale şi istorice, remarcabil servite de coregrafia lui Nikolaus Wolcz, un alt român de talent şi ingeniozitate, partener fidel în producţiile lui Andrei Şerban, de scenografia şi costumele semnate de Santo Loquasto şi nu în ultimul rînd de cei trei protagonişti cu un palmares impresionant: Roberto Alagna în rolul lui Faust, Rene Pape în cel al lui Mephistophel şi Soile Isokoski, în rolul Margaretei, alături de Patrick Carfiyyi (Wagner) şi Hung Yun (Valentin). Simbolistica lui Andrei Şerban se întinde de la scena shakespeariană a balconului din Romeo şi Julieta la cabaretul parizian, de la teatrul de păpuşi prin care diavolul îşi flutură mănuşa la pădurile de mesteceni de atmosferă rusească printre care uniforme şi cruci convieţuiesc tragic şi melancolic.

Diavolul nu este nici hidos, nici înfricoşător în viziunea regizorului, ci mai degrabă fermecător, seducîndu-şi clientela, asistenţa şi eroii cu maniere mefistofelice, dar venind dintr-o malformaţie a spiritului contemporan. Creatură sofisticată, inteligentă, entitate plină de umor şi ironie, de sarcasm şi curiozitate, cameleonică, dar preocupată de propria imagine, ia locul, chipul şi costumul mediului în care se mişcă, doar în biserică simte nevoia să se manifeste ca superdiavol, pe măsura supermanului hollywoodian (care îşi are şi el victimele lui!). Altfel, Mephistophel este perfecţiunea fizică umană în căutare de discipoli şi victime, aproape încurcînd iubirea cu moartea, naşterea cu sicriul de lemn, învierea cu căderea în abis.

Andrei Şerban conduce spectacolul cu o mare ştiinţă de creator şi îmblînzitor de spirite, mereu la graniţa între realitate şi magic, fără să supraliciteze nici un moment fondul operei sau să forţeze dramatizarea. Şi aici Şerban rămîne acelaşi mare maestru al scenelor de masă în care se amplifică detaliul şi se răstoarnă derizoriul. E interesantă şi morala montărilor sale, o latură extrem de originală, brechtiană, într-un fel, în cheie modernă. Dincolo de muzică, în montările de operă ale lui Andrei Şerban te invadează imaginile, candoarea, de altfel îndelung gîndită, a inovaţiilor, emoţia şi naturaleţea jocului ca simbol metafizic.

De altfel, reacţia sălii este impresionantă. Ovaţiile, aplauzele la scenă deschisă, imaginea compactă a miilor de spectatori extaziaţi sunt cea mai bună recomandare pentru reputatul regizor român. Spectacolul se joacă de la premieră cu casa închisă, iar spectatorii pleacă acasă adorîndu-l pe Mephisto, ceea ce nu e puţin lucru la New York.